Ce e mai bun va să vină! Un An Nou Fericit, dragilor!

Dragilor,
e timpul bilanțurilor și al promisiunilor și urărilor de an nou. Eu vă doresc să intrați în cel mai bun an din viața voastră!
Chiar dacă plin de lacrimi și suferință 2015 a fost un an bun și uite că am ajuns la sfârșitul lui tot în trei. Alți trei. Nu v-am povestit nimic despre Paris pentru că deși a fost superbă excursia, a fost una plină de amintiri. La Paris a fost ultima noastră excursie înainte să aflăm de boala Deei. Însă am certitudinea acum că Dea e bine și că se bucură pentru noi și o acceptă pe Luna. Le-am visat pe amândouă plimbându-se pe stradă chiar în Noaptea de Crăciun. Nici nu vă pot descrie ce zâmbet aveam dimineață!
Așa că nu avem motive să privim în urmă ci doar să ne bucurăm de ce va să vie. De la 2016 îmi doresc sănătate pentru toată lumea și suficient timp cât să fac tot ce mi-am propus. Și dacă din când în când mai ajung și scriu și un rând sau două pe blog, va fi mare lucru.

Un An Nou Fericit! Multă sănătate, multe bucurii și împliniri, vă doresc! Petrecere frumoasă de Revelion!

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Craciun fericit, dragilor!

Va doresc tuturor un Craciun cel putin la fel de fericit pe cat l-am avut eu. Ai mei au venit la noi, Alin mi-a facut o super surpriza, mergem la Disneyland de Craciun, dar si la Atelierul lui Brancusi, am fost anuntata ca am castigat o bursa pentru jurnalisti de la Parlamentul European, interviurile pentru lucrarea de master merg struna si suntem cu totii sanatosi. Mi-as mai putea dori ceva? Nu cred.
Nu ma invidiati, ca mult am mai asteptat sa rasara soarele si pe strada mea, iar anul asta desi se termina bine, a fost unul tare pacatos pentru noi, plin de plansete si depresii.
De aceea va doresc ca toate sa vi se indeplineasca, sa fiti fericiti si impliniti!
Craciun Fericit!

Cadou de Moș Nicolae

Știu că ași fost cuminți și v-ați spălat pe dinți, așa că Moș Nicolae v-a lăsat la mine un mic cadou :)

Noi avem și dovada că am fost taaaaaare cuminti :)

Raluca

Belval - Expoziție de artă - Școala la noi și școala la alții

Dragilor,
am multi prieteni care au plecat din România pentru copii lor. Nu cred că trebuie să vă amintesc eu cum arată învățământul în România. Nici nu îmi propun să îl critic, pentru că până una alta, eu sunt un produs al acelui tip de învățământ, dar pot să fac comparații. Tot zic că voi scrie despre masterul meu și nu mai apuc, însă deși mai au multe de învățat până să ajungă o universitate cu adevărat de top, luxemburghezii sunt pe linia cea bună.
Însă nu despre învățământul universitar vreau să vă vorbesc azi, ci despre o expoziție, ce se află la parterul universității. V-am mai spus că universitatea s-a mutat într-o zonă a tării cu adevărat industrială, s-a mutat practic în câmp. Și e o grămadă de muncă să transformi un bloc de 20 de etaje într-un campus. Însă ei fac bine ceea ce fac, iar un fel de a promova universitatea și noua clădire este aducerea de proiecte de artă în acel loc.
Acum o lună a fost o expoziție de fotografie, iar acum e o expoziție cu lucrările copiilor din mai multe școli luxemburgheze cu tema Europa. Poate știți deja că Luxemburgul deține încă președinția Consiliului European așa că lucrurile se leagă.
Până să vă prezint viziunea copiilor asupra Europei, trebuie să spun două vorbe despre expoziția în sine, iar primul lucru e că se vede că lumea are bani. De la materialele de promovare ale expoziției, ce includ un pliant și un dvd distribuite gratuit, și până la materialele folosite de copii, ceramică, lemne, piese de mobilier, toate indică faptul că banii nu au fost o problemă atunci când s-a născut ideea acestei expoziții. Exista și un site unde sunt explicate lucrările și unde sunt mici filmulețe cu cei care au făcut lucrările.
Nu știu cum mai e acum la școlile din România, dar pe vremea mea fondul clasei era regulă, dar in afara de perdele și mochetă și câte ceva pentru a decora clasa, nu stiu sincer la ce folosea acel fond. Însă dacă voiai sa faci un proiect special aduceai de acasă. Îmi amintesc cum în clasele primare a stat mama o noapte întreagă și a decupat brăduți pentru un proiect la școală.

Revenind la expoziție, însă, ce mi-a atras atenția au fost numele românești, pentru că la aceste lucrări au participat și români, atât copii cât și profesori. Și în plus, mi-a plăcut modul în care au reprezentat copii România.

Roll-up-ul expoziției. Nu vreau să vă amintesc ce am aflat în vară despre expoziția de ii de la Muzeul Satului, când cea care avea grijă se plângea de salarii mici și fonduri puține pentru cultură. Aici nu vorbim de expoziția unui muzeu, ci de un proiect în școală. Poate ar fi cazul să vedeți muzeele de aici, atunci poate veți înțelege ce înseamnă că ”banii nu sunt o problemă”.

România

Pomul națiunilor

We care, we share

Această lucrare mi-a ajuns la inimă. Cred că deja am postat-o pe facebook. România văzută ca celebrul tablou ”La blouse Roumaine” de Henri Matisse 

Aici e toată lucrarea

Așa e reprezentat Luxemburgul, cu Doamna Aurită, cu Melusina și Fortul

O altă reprezentare a României

Aici e toată lucrarea

În 2009 am fost impresionată că la Muzeul Britanic puteai să atingi unele exponate. Acum am văzut și în marile muzee, vizitatorii sunt invitați să interacționeze cu lucrările. Arta e cumva fluidă și în continuă schimbare. Așa și la această expoziție unde un exponat te invita să pictezi păsări. Am pictat și eu una :)

Un alt exponat interactiv e acesta cu cărămizi. Prima expoziție de acest gen am văzut-o în 2010 la Praga.

Europa din lână bătucită, o tehnică nu foarte la îndemâna oricui.

Eu citind pliantul expoziției.

Mă întorc la prietenii mei care au luat totul de la 0 doar pentru copiii lor, ca aceștia să aibă posibilitatea unei lumi mai bune. Cred că au tras lozul câștigător. Atunci când vine vorba de noua generație, parcă nu îți poți permite să ”întinzi pelteaua”. 

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

La multi ani, România, oriunde te-ai afla!

Dragilor,

nu am mai scris de ceva vreme și nu pentru că nu aș fi găsit timp (pentru că se găsește timp pentru ceva ce îți place), ci pentru că nici un subiect nu mi s-a părut demn de a ajunge pe blog.
În mare sunt bine, pe ultima sută de metri cu masterul, încerc să scriu teza, caut subiecți, îmi fac timp pentru programul lor încărcat...din astea.
Ce e cu titlul? Ei bine, de când sunt aici, mi-am dat seama că România e în noi și fiecare are propria versiune despre cum e România. De fapt aș putea să pun pariu că dacă întrebați 10 români din toate categoriile de vârstă, din toate păturile sociale, din străinătate, de la oraș sau de la țară, veți avea 10 versiuni a ce e de fapt România.
România, pe lângă că e o țară, e un concept a cărui definiție o formulează fiecare în funcție de trăirile și experiențele personale și nu e o definiție fixă, ea poate suferi modificări în funcție de aceleași trăiri și experiențe.
Noi ăștia care nu ne dăm cu capul de impozite, birocrație, corupție și nepăsare, avem o versiune mai romanțată a României, o versiune după care tânjim, pe care am vrea să o aducem aici, dar care din păcate rămâne doar o utopie. 
Cei care au plecat fără să se uite înapoi au o versiune mai urâtă a ce e România. Ei vor vedea totdeauna răul înainte, vor critica și se vor extrage din categoria românilor cu prima ocazie întâlnită.
Cei care au păstrat legăturile cu România, o văd ca pe tărâmul făgăduinței, ca pe locul unde tânjesc totdeauna să se întoarcă, ca pe un ”acasă”.
Tot de când am plecat am avut ocazia să observ părerile străinilor despre ce e România. În Irlanda, trebuie să spun, România era ca un fel de soră, irlandezii vedeau mai degrabă asemănările dintre noi și nu deosebirile. Irlandezii încercau, pe cât posibil, să integreze românii, vorbeau deschis despre ce știau despre România și cereau știri noi și proaspete.
Aici problema e un pic diferită. Aici, deși aici e un concept atât de larg, aici au ajuns și alt tip de români și pot spune fără să mă înșel că și acei ”români buni” care au ajuns aici nu pictează tocmai un tablou colorat. Prin ”români buni” mă refer la cei care au venit la muncă cinstită, nu la furtișaguri. Ei bine, aici, românii buni spun cam cu jumătate de gură că sunt români, deși vorbesc româna cu prima ocazie. Aici, românii buni, cel mai adesea au uitat de unde au plecat, sunt ocupați să își cheltuie salariile astronomice, comparativ cu cele din România, și au uitat de legăturile de bază care nu necesită bani ci necesită doar onestitate. Pe scurt au uitat că un telefon dat la timpul potrivit face de o mie de ori mai mult decât un cadou scump oferit pentru că ”trebuie”.
Nu îi judec. Nu am de ce. Poate și eu sunt unul dintre ei, însă m-am îndepărtat de subiect. 
Azi am vorbit cu o persoană foarte de treabă. Ne vedeam pentru prima dată și mi-am dat seama că și-a făcut temele. Știa că sunt româncă, mi-a povestit de alți români pe care îi mai cunoaște, conversații tipice pentru cei de aici. Însă la un moment dat a venit vorba de limba română, pe care persoana cu care vorbeam o confunda grav cu maghiara. Am corectat-o cu zâmbetul pe buze, ne-am continuat conversația ca la un moment dat să revină și să întrebe, pentru a se asigura că înțelesese corect: ”deci românii și ungurii nu vorbesc aceeași limbă?”. Am rămas șocată. De unde atâta ignoranță? Chiar dacă nu ai învățat la geografie că România și Ungaria sunt două țări din UE, cum să presupui ca două țări din ”Europa de Est” au aceeași limbă, care probabil se vorbește în toată Europa de Est?
Am lămurit problema folosind Google, nu am intrat în detalii de genul Ținutul Secuiesc și altele asemenea, că o încurcam prea tare, însă mi-a lăsat un gust amar.
Aproape mai amar decât atunci când am fost întrebată dacă ”România vine de la roma population”. Și atunci cu un calm, de care nu mă credeam capabilă și de care probabil nu eram capabilă când am plecat din România, am explicat frumos cu ajutorul lui Google. Și am părut că nu m-am supărat.
Așa că vedeți voi, ne definim România în fiecare zi și în funcție de fiecare persoană cu care interacționăm. De mult nu mai am pretenția ca cei de aici să știe de București și nu Budapesta, dar asta e o greșeală atât de mică...
Pentru mine România e unică și abia când am ajuns aici am descoperit cât de multe îi datorez. De la faptul că vorbesc cursiv o limbă pe care cei care o învață acum o găsesc dificilă, datorită faptului că m-am format în acea limbă am învățat cu ușurință Italiana și Spaniola și un pic mai greu Franceza, și până la faptul că cei mai buni oameni pe care îi numesc prieteni sunt români, părinții mei sunt români, fără să mai pun că România este o țară superbă, o țară cu de toate, o țară care va ajunge unde vrem noi să ajungă. Poate nu acum, dar va ajunge. Sunt româncă pentru că altceva nu aș putea fi și definesc România în funcție de ceea ce sunt. Desigur cetățeniile se adună sau se schimbă, casele se adună sau se schimbă, joburile se schimbă, dar pentru că mă leagă atât de multe fire lăuntrice de România, nu pot fi decât româncă.
Azi nu voi sărbători. Job până la 18, cumpărături pană la 20, teza de master până la 1 sau poate 2, însă în week-end sper să mă liniștesc și să coacem niște sarmale :)
La multi ani, România, oriunde te-ai afla!
Raluca

Studiază, dacă mai poți

Dragilor,

nu-i așa că nu v-am mai povestit de mult de masterul meu sau de Luna? M-am gândit să le combin. În perioada asta tot timpul este alocat citirii de articole. E greu pentru că nu toate articolele academice sunt pe placul meu și nu toate temele sunt pe placul meu, însă și când un articol îmi place și mă interesează, am tot felul de obstacole :)

Pasul 1 - Se așează cu capul pe foile mele și îmi fură un creion

Pasul 2 - Îmi fură un marker și se preface și ea interesată de ce fac eu

Pasul 3 - Decide că nu e nimic interesant și îmi aduce o jucărie să ne jucăm :)

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Cireșe amare de Liliana Nechita - recenzie

Dragilor,

cred că am pus titlul prost, nu e o recenzie, sunt doar părerile mele despre carte. Vedeți voi, de când am început masterul am citit cel puțin 10 lucrări academice despre migrația din România. Lucrări bine documentate, dar sforăitoare. Lucrări care nu îmi spuneau nimic, nu îmi provocau nici o reacție.
Auzisem de această carte, dar cum nu îmi place să urmez trenduri nu am citit-o când s-a lansat. Și poate bine am făcut. Acum am privit-o cu ceva detașare, dar tot m-a răvășit. Da, ăsta e cuvântul, m-a răvășit.
Liliana Nechita e o femeie plecată în Italia de nevoie, pentru a-și întreține și ajuta familia, pentru a-și trimite copii la școală. Ea a răbdat pentru că nu a avut alternativă. Eu sunt diferită. Motivele pentru care am migrat sunt diferite, dar tot m-am identificat cu tot ce se scria acolo.
Nu cred că vă e nouă ideea asta a mea, că noi migranții gravităm între două lumi. Prima lume am lăsat-o în urmă, dar ea s-a transformat, viața și-a urmat cursul, prietenii s-au maturizat, au familii, joburi noi, pasiuni noi și nu foarte multe lucruri în comun, familia și-a continuat viața fără tine. Nu ai fost înlocuit, dar te simți ca și cum ai fi fost. Locurile, clădirile, camera, nu îmi mai spun nimic. Asta e pe de o parte, pe de alta e lumea nouă, în care încerci să îți faci un rost și de care vei fi privit totdeauna ca un tolerat. Nici obținerea unei noi cetățenii, nici mariajul cu un străin, nici anii de stat acolo nu te vor scoate din categoria, altora, a străinilor care nu sunt nativi. Și se observă, oricâte cursuri de dicție ai lua, oricât ți s-ar părea că te-ai adaptat, nu vei fi niciodată de-a lor. Pentru că nu ești și basta.
Și uite așa ești suspendat între două lumi.
Am cunoscut oameni care s-au întors în România și care s-au reintegrat, dar greu, aproape imposibil. Pare ciudat, dar totdeauna tânjești după ce ai pierdut, chiar dacă muncești cu anii pentru o reîntoarcere și o visezi constant noaptea. Însă până atunci ești al nimănui și în același timp al tuturor.
Dacă migrația este subiectul care vă pasionează, trebuie să citiți cartea! Desigur lucrurile poate s-au schimbat. Poate românii nu mai sunt tratați ca servitori în Italia și ca zilieri în Spania, însă trăirile și zbaterile sunt aceleași, oricât de bine ai pleca.

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Sursa foto

Flori de ie - Sau pasiunea transformată in business

Dragilor,

dacă scriam acest articol cu ceva vreme în urmă, ar fi fost un articol nervos. Umblă un curent, mai ales în online-ul românesc, legat de iile vechi, iile care respectă cutumele, ii cusute după modele vechi de sute de ani. Cică alea ar fi ii și numai alea, restul sunt bluze brodate și atât.
Și poate e corect așa, dacă vrem cu adevărat să ne păstrăm tradițiile, dar din păcate iile vechi și cusute corect sunt din ce în ce mai puține și din ce în ce mai scumpe. Firesc, mi se pare. Însă nu toată lumea are 500 de euro de dat pe o ie. Cu siguranță eu nu am. Și apoi chiar dacă aș da 500 de euro pe o ie, și chiar dacă de vreo doi ani tot cercetez subiectul, tot nu pot spune cu precizie care sunt alea cusute corect și care sunt alea cusute pentru a fi vândute. Pentru că vedeți voi, comerțul e de când lumea. Nu s-au născut doar acum femei care nu se pricepeau la cusut sau nu aveau timp sau își permiteau. Și apoi, nu am măsuri clasice, deci cele mai multe ii vechi nu îmi vin sau îmi vin destul de ciudat și îmi e milă să le stric. Și așa au apărut iile cusute pentru vânzare, iile cusute un pic mai neglijent, iile care deși vechi nu respectă structura unei ii și tot așa.
Știu sigur că ia care e să fie a mea are și prețul corect și dimensiunile bune și va ajunge la mine, cândva. Însă până atunci trebuie să mă mulțumesc cu iile pe care mi le permit. Sunt așa numitele ”ii de artizanat” și sunt mulțumită și cu alea.
Și uite așa, după introducerea asta, lungă cât o zi de post, am ajuns la ce voiam să vă povestesc. Dragilor, vreau să vă mărturisesc că dacă mi-aș deschide vreodată o afacere aceasta ar fi legată de ii. Bine afacerea cu ii trebuie sa aștepte până dezvolt lanțul de covrigării cu covrigi românești în toată zona Beneluxului. Glumesc, desigur! Însă dacă nu v-ați prins până acum că eu sunt o visătoare, nu știu sincer de ce îmi mai citiți blogul.
Așadar, magazinul „Flori de ie”. L-am găsit online și pe Facebook, dar el există și fizic și nu oriunde ci într-unul din cele mai mari și noi și moderne mall-uri din București, Băneasa.
Oricât de departe e conceptul de ie de conceptul de mall, dacă vreodată voi deschide un magazin de ii în Benelux, acesta va fi doar într-un mall sau într-o locație centrală, pentru că așa cum le spune și denumirea, cei de aici se dau în vânt după lux. Mie toți îmi par niște snobi, dar ăsta e clientul, cu asta lucrăm! Cum ar arăta un magazin de ii românești pe una dintre cele mai circulate artere pietonale ale Luxemburgului alături de magazine ca Gucci, Channel sau mai știu eu care?
Dacă vreodată această minune se va materializa, voi contacta personalul de la Flori de ie pentru câteva ponturi. Până atunci i-am contactat pentru o ie.

Știți deja slăbiciunea mea pentru modelul garoafă, așa că atunci când am văzut ia mi-am dorit-o. Și spuneți și voi dacă nu v-ar lua ochii asa prezentare.

După cum vedeți ambalajul e foarte delicat și luxos. 

Mi-a plăcut atenția pentru detalii, deși ia ajungea la mine în Belgia și o astfel de cutie voluminoasă trage la cântar. Ce pot să vă spun, prima impresia a fost una ”OAU!”

După logo de pe cutie și punga de cadouri am știut că am primit o ie, însă când am văzut modelul am sărit în sus de bucurie

Într-adevăr nu este o ie tradițională. Regulile de coasere ale unei ii nu sunt respectate mai deloc, dar modelul este cel vechi, copiat întocmai și nu stilizat ca pe iile mai noi. 

În plus se vede ce alb lăptos are ia? M-a cucerit definitiv!

După prima purtare și spălare, am alăturat-o unei fote tot cu garoafe și mi se pare că deși pare încărcată, combinația nu deranjează prea tare

Singurul lucru negativ e acesta. Înțeleg toate principiile de marketing și promovare, înțeleg de ce acea firmă e brodată pe ie, dar nu pot să o accept. Am să încerc să o descos, să văd dacă îmi iese.

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Sursa foto

Două postări, două ere diferite, două muzee ... același costum

Dragilor,

nu știu sincer unde a intrat timpul, dar clar nu e la mine. Urăsc oamenii care se plâng de lipsa de timp și iată că și eu sunt unul dintre ei. Am în plan această postare de cel puțin două săptămâni, dar pur si simplu nu i-a venit rândul.
Ei bine povestea e așa: în 2009 am fost la Noaptea Muzeelor și v-am povestit despre asta aici. Atunci am făcut, la Muzeul de Istorie îmi amintesc, poză unui costum țărănesc ce a aparținut Reginei Maria a României. Pe atunci îmi plăceau iile și lucrurile țărănești, dar nu se conturase pasiunea pe care o am acum. Purtam ii, dar nu știam ce sunt alea :) De fapt e o perioadă pe care nu o regret, pentru că toate bluzele brodate de diverși designeri le am de atunci și în plus lumea ma identifică cu iile tot de atunci, deși ce purtam eu nu prea erau ii.
În 2015, adică vara asta v-am povestit de o expoziție de ii pe care am descoperit-o întâmplător la Muzeul Satului, aici. În acea expoziție erau și două costume populare ce au aparținut Reginei Maria a Românie. Întâmplător unul dintre ele mi-a părut cunoscut, dar nu am cercetat mai mult.
Până într-o duminică, acum vreo două săptămâni, când pe una dintre paginile mele preferate de pe Facebook, La Blouse Roumaine, a apărut poza mea din 2009. Nu știu cum au găsit-o, dar a apărut. Și abia atunci mi-a picat fisa și am găsit și eu eu timpul să compar cele două fotografii, cele două costume. Și am descoperit ca de fapt e același costum fotografiat de mine în 2009 și în 2015.
Dacă vă uitați cu atenție veți vedea că e și accesorizat diferit. Însă în 2015 i-am făcut mai multe fotografii, nu pe cât de multe mi-aș fi dorit, dar destule. Am analizat modelul de aproape, ceea ce în 2009 nu doar că nu am făcut, dar nici nu aș fi putut să fac pentru că era expus într-o vitrină și cumva la înălțime.
M-am bucurat de revedere!

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - Festivalul de filme central și est europene

Dragilor,

nu e Luxemburgul ăsta plin de evenimente pe cât mi-ar plăcea mie, dar totuși sunt și câteva care îmi atrag atenția. Cum ar fi acest festival, care pe lângă difuzări de filme faine mai are și câteva seri tematice la care sper să particip.

Până una alta am fost la ”De ce eu?” și mi-a plăcut. Însă până ajung eu să pun o cronică pe blog vă spun că găsiți programul festivalului cu toate filmele românești aici.
Eu una sper să mai văd ”Aferim!” și ”Autoportretul unei fete cuminți” și ”Off the beaten track” un film regizat de un Irlandez, dar filmat în Romania.

Filmul urmărește viața unui cioban din Transilvania timp de un an, cum se adaptează el la societatea actuală, păstrând în același timp valorile tradiționale. 

Despre festival vă pot spune doar că are o selecție de filme foarte bune, deci cine s-a implicat în asta a știut ce să aleagă, și nu mă refer acum doar la filmele românești. Dacă veți accesa link-ul pe care l-am pus în această postare veți vedea că și celelalte filme sunt foarte bune. Însă cred că mai e de lucrat la prezentarea filmelor, la organizare, nu mi s-a părut ca festivalul s-ar adresa și altor spectatori decât cei care provin din aceleași țări ca și filmele.

Am fost la ”De ce eu?” cu colega mea din Italia, pasionată de filme, cu cronici scrise prin marile ziare londoneze, și mi-a mărturisit că a venit doar pentru că am convins-o eu, nu pentru că organizatorii s-ar fi chinuit să atragă și alt tip de public. De altfel traducerea a cam șchiopătat pe locuri și săraca nu prea înțelegea de ce râde sala. Comicul de limbaj, nu cred că a putut fi tradus. Oricum a înțeles filmul și mi-a promis că mai vine și la ”Aferim!”.

Faptul că festivalul se adresează unui public din Europa centrală și de est mi-a fost confirmat și de faptul că în sală erau numai români, iar la filmul de după, unul polonez, erau doar polonezi.

Cred că ar fi o experiență interesantă dacă la anul voi încerca să mă implic în organizarea acestui festival. Am avut oferta anul ăsta, dar acum e chiar dificil, însă la anu cine știe...  

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Germania - Monreal

Dragilor,

așa cum anticipam nu mai am timp de nimic. Prea m-am împărțit într-o mie de direcții. Ajung seara acasă și abia mai am timp să mă joc un pic cu Luna înainte de a cădea lată. Tot sper să intru într-o rutină și să mă acomodez, dar nu văd să se întâmple asta prea curând. Totuși week-end-ul este al nostru și profităm de el să petrecem timp cu Luna și să mai vizităm împrejurimile până nu vine iarna și ne trece cheful de plimbare.
Așa se face că duminică am ajuns la Monreal. Nu e chiar aproape, e la vreo 2 ore și ceva de noi, dar cum e pe lista celor mai frumoase orășele din Germania am zis să îl vizităm. Am luat-o și pe Luna, care a învățat să meargă în lesă.
Sper să vă placă pozele. Dacă vă e dor de Luna, o găsiți zilnic aici.

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Una-i ca Luna

Dragilor,

nu puteam să nu vă arat cum stăm noi la Skype. În timp ce Luna își făcea somnul de frumusețe, eu puneam la cale împreuna cu colegele mele, evenimentul ce se desfășura în două zile.

Îmi place detașarea luxemburghezilor. Cu două zile înainte de un mare eveniment toată lumea era calmă, ba mai mult șefa ne-a zis să lucrăm de acasă și să vorbim pe Skype. Eu aș fi înnebunit de nervi, aș fi întors evenimentul pe toate părțile și aș fi repetat la secundă. Însă e bine să ai un șef calm. Cum o ieși așa o ieși, noi ne-am dat toată silința. 

P.S. Nimeni nu a spus că a lucra de acasă e ușor :)

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luna sau fericirea vine în ambalaje mici

Dragilor,

nu credeam că lucrurile se vor schimba prea curând. În ultimul an până a murit Dea am stat zi și noapte cu frica-n sân, tot speram într-o revenire, dar când ne-a fost clar că nu mai e cale de întoarcere am sperat pentru ceva mai puțin rău și mai puțin dureros pentru ea. Habar nu aveam că ultimii 15 ani alături de un cățel ne-au schimbat atât de mult. 12 ani cu Dea și 3 aproape 4 ani cu Lady, așa se fac 15 ani. Ei și după ce a murit Dea au început depresiile, certurile, trebuie să spun că eu eram capul răutăților, veșnic nemulțumită, pusă pe harță, nimic nu era în regulă, nimeni nu îmi înțelegea suferința. Aveam momente când empatizam și cu Alin și înțelegeam că și el suferă, dar el nu suferea niciodată la fel de mult și la fel de intens, ba mai mult părea că i-a trecut mai repede, prea repede, după gustul meu.
Foarte târziu am înțeles că ar trebui să căutăm un alt cățel. Am tot picat în capcana prietenilor care ne spuneau că ce libertate pe capul nostru, că ce vacanțe vom avea, că ce aventuri, că de fapt un câine e o povară. Voiam să cred că eram liberi, dar pentru noi un câine nu a fost niciodată, dar niciodată o povară. Și uite așa treceau lunile, nu aveam vacanțe de să cazi pe spate, nu mergeam nicăieri și atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare.
După vreo 3 luni am decis că ne trebuie alt câine, că a venit timpul, că nu o dezamăgeam pe Dea în nici un fel și că așa cum o știam dacă noi eram fericiți și ea avea să fie fericită, acolo unde era. Și ne-am apucat de căutat. Nu degeaba stăm în centrul Europei. Zilnic cercetam site-urile cu câini din Belgia, Franța, Germania și Luxemburg, ba chiar extinsesem căutările și la Olanda și Anglia. Câini collie erau, unii erau chiar și frumușei, dar mai toți erau scumpi, prea scumpi. Am decis că în Germania erau cei mai "ieftini" și tot în Germania erau cei mai mulți collie de tip american, adică cu picioare lungi cum erau Dea și Lady.
Odată ce am stabilit o sumă am și ajuns aproape să luam cățel de vreo două ori, însă ori se răzgândea proprietarul, ori eram prea departe și o vindea mai aproape, ori am fost iarăși păcăliți de "prieteni" că acum e cu adoptatul nu cu cumpăratul, mai lipsea puțin și făceam și turul adăposturilor din zonă.
Până într-o vineri când am găsit un anunț. Era ea alături de frații ei, ea singura neagră, restul bleu-merle. Ea evident mai ieftină decât frații săi, dar în ochii mei cea mai frumoasă. L-am pus pe Alin și pe prietenul nostru neamț să sune și să le zică că venim duminică după ea.
Ea era la Koln și chiar mai departe. Nu ne-am pus mari speranțe. Cu doar o săptămâna înainte trebuia să mergem după alta, iar vânzătorii se răzgândiseră cu doar o zi înainte.
S-a făcut duminică, am împachetat niște tartine și apă și am plecat. Pe drum am trecut prin Koln, l-am vizitat așa mai pe fugă, mai fără chef și am plecat după ea.
Am găsit-o puricoasă și murdară într-o curte noroioasă, tocmai plouase. Vânzătorul mi-a pus-o în brațe și vreo 5 minute nu m-a mai interesat nimic. A fost tactica perfectă. Alin voia să negocieze, voia să vadă pedigreeul părinților, eu nimic. Ne-am asumat un mare risc. Carnetul de sănătate era în germană, am recunoscut niște abțibilduri, semn că i se făcuseră niște vaccinuri, nu știam nimic de deparazitare, nu am văzut părinții, nu nimic.
Greu m-am prins să o analizez și în afară de urechi puțin murdare și gingii un pic cam mov era ok. Cam apatica, dar aparent sănătoasă.
Am plătit, am făcut schimb de adrese, ni s-a dat chiar și o chitanță, am amenințat proprietarul că dacă se întâmplă ceva știu unde stă și am plecat.
După vreo 20 de km am zis totuși să oprim să ne uităm mai atent la ea, prea era somnoroasă, prea avea gingiile albe. Demoni vechi ne-au revenit în memorie, ne-am amintit de drumurile la Liege cu Dea când singura speranță stătea într-un tub de miere (de să nu mai văd eu miere de atunci). Am oprit și am examinat-o. Între timp boțul prinsese viață, voia în brațe, alerga după noi prin iarbă, avea și voce și pe limba ei ne spunea că ceva îi lipsește. Am înțeles ce când ne-am urcat înapoi în mașină. Îi lipseau frații și părinții, dar i-am explicat că de acum noi vom fi familia ei. Și a înțeles.
Așa a apărut în viața noastră, Luna. Vreo două zile a trecut prin Ciubaca, Azorel, Miți, Leia și ne-am oprit la Luna. E unul din numele clasice de câini românești.
Între timp am ajuns și la veterinar și totul e ok, are și jucării și pernuțe și zgardă și casa noastră iarăși e plină de veselie. În doar o zi s-a prins că e dusă afară să își facă nevoile, mai rămâne să ne prindem și noi când vrea ea să își facă nevoile și ea trebuie să învețe să ne comunice. A învățat să urce și să coboare scări, să coboare de pe canapea, să stea singură :( să mă aștepte când am ceva de scris la calculator și să interacționeze cu pisicile vecinilor.

Luna dragă, nu vei citi niciodată aceste rânduri, dar află că mare bucurie ai adus în casa noastră și în sufletul meu. Am făcut pace. Dea va avea totdeauna un loc aparte în inima mea, dar de acum încolo o mică părticică îi e dedicată Lunei. Să fii sănătoasă și să ne bucuri zilnic!

Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca