Doare!

Dragilor,
am îndraznit să scriu, deşi nu ştiu ce voi scrie şi cum va fi forma în care va ajunge pe site, dar eu o văd ca o purificare, ca o terapie. Pun pe hârtia virtuală toate gândurile ce mi s-au adunat în cap şi ameninţă să îl spargă. Timp de o săptămână m-am machiat pentru că aveam "ochi de broscoi", dar a fost un preț mic pentru durerea mare ce mi se cuibărise în suflet. Acum durerea e aceeași, însă mecanismele de a trece peste şi-au intrat în funcțiune. Vreo două zile nu am vrut să recunosc, nu am vrut să cred, deşi (sună rău) la un moment îmi doream asta.
Dragilor, nu cred că aţi înţeles mare lucru. A murit Dea. Gata am scris-o! E negru pe alb, e cât se poate de real şi ireversibil. Am ales să scriu pentru că lumea rea, curioasă şi bârfitoare îşi dorește să afle cum. Am postat pe FB şi am primit nenumărate mesaje în care eram întrebată cum? Simplu. E foarte simplu să mori. Nici nu trebuie să fii pregătit.
Aşa cum ştiţi deja, Dea a dat primele semne de boală acum aproape un an, iar de atunci încet, încet organele au început să îi cedeze. Pneumonia de după Revelion era să îi fie fatală, am reuşit să o aducem înapoi. Tusea cu leşinuri de Paşte era să o ia dintre noi, antibiotice şi drumuri la veterinar şi am scăpat-o. Acum a fost brusc şi dintr-o dată. În week-end am fost în Olanda, a fost perfect, luni a fost o zi normala, luni spre marți, noaptea a fost neliniștită, marți dimineaţa am găsit-o inertă. Am reluat procesul, goana la veterinar (de unde de două ori am luat-o acasă să moară şi ea trăise), pastile, antibiotice. Miercuri situația era mai bună, dar nu se mai mișca. Am cărat-o afară în curte pe brațe.
Am spălat-o cu buretele pentru că voia să se spele singură şi nu mai putea şi am început să ne rugăm. Printre plânsete, jelituri am făcut programarea la veterinar de a doua zi. Joi dimineaţa când am coborât a ridicat capul. Era ok, aşa îmi părea. Am început să sper, dar tot am dus-o la veterinar. Pe maşină nu se mai mișca şi gemea mut. La veterinar a venit confirmarea: nu se mai putea face nimic. Aşa că am făcut ultimul lucru, la care m-am rugat să nu ajung să îl fac. Am jurat că nu mă voi mai ruga niciodată pentru nimic. A trecut repede. Deja pe la mijlocul celei de-a doua seringi, plecase. Am urlat de durere, amândoi. Doctorul ne-a lăsat să ne luam adio. Nu am putut. Sunt sigură că sufletul ăla e legat de al meu. Alin s-a ocupat de chestiile practice, cât eu încă îi mai aranjam urechile, îi mângâiam lăbuțele şi o încurajam că sunt acolo. Ea nu mai era.
În maşină ne-am vorbit să ne continuăm ziua. Am plecat imediat de acasă, am plâns pe sub ochelarii de soare în tren. Am plâns în gară. Am plâns la şcoală, apoi m-am spălat pe faţă şi am continuat. Şi aşa am făcut de atunci şi până acum. Dea e într-un loc mai bun şi nu se mai chinuie. Nu o mai doare şi va fi totdeauna cu noi.
Însă pe noi ne doare. Şi doare rău! Vreo două zile încă am mai crezut că e acasă şi primul lucru după ce am deschis uşa a fost să fugim în sufragerie, la ea. Însă ea nu mai era acolo. E greu când pleacă Alin, îl conduc până la ușă, mă întorc şi nu e nimeni lângă mine. E greu când plâng şi nu e nimeni să mă oprească. Şi plâng şi o plâng, de mi se fac "ochii de broască". E greu când locul din pat e gol. E greu când aud zgomote şi nu e ea. E greu când sună poștașul la ușă şi nu ne mai îmbulzim care să ajungă prima. E greu când îi las ultima bucățică de mâncare şi ea nu e acolo să o prindă. Primele zile chiar am aruncat-o şi apoi am plâns. E greu să ies în curte, nici nu m-a interesat că a înflorit liliacul şi trandafirul. E greu cand ii gasesc jucariile sau pernutele prin casa. E greu să nu ma întorc în maşină să văd ce face Dea pe bancheta din spate. Mie îmi e greu. Îmi plâng mai mult de milă, decât să o plâng pe ea. Conștientizez asta şi îmi vine să urlu. Însă ştiu sigur că pe ea nu o mai doare, că Dea e bine, merge bine şi se bucură de tot ce o înconjoară acum. Şi poate cândva, ne vom revedea!
Doare! Ştiu, a fost doar un câine, însă a fost prietena mea, singura prezență constantă din viaţa noastră în ultimii 12 ani, a fost mai mult decât un câine, iar mie îmi lipsește. Nu vreau alt câine. Nu acum. Nu vreau să forțez. Dacă o fi să fie, va fi o poveste frumoasă, aşa cum a fost povestea Deei.
Rămâi cu bine suflete!
Raluca
P.S. Vă rog să nu comentați. Nimic din ce ne veţi spune, nu ne va face bine. Nu sunteti datori să comentaţi. Ştiu că sunteţi alături de noi. Dacă aveți un cățel sau o pisică strângeți-i bine în brațe şi bucurați-vă de ei. Nu puneți întrebări, nu acum, pentru că doare! Tare!