România - Irlanda - Drumul crucilor/The way of the crosses

Dragilor,

nu ştiu de ce am amânat atâta să vă scriu impresiile mele despre această carte.
Vedeți voi, dragostea mea pentru Irlanda poate merge şi invers şi relativ recent am descoperit un irlandez îndrăgostit de România. Atât de îndrăgostit încât stă în România de peste 20 de ani, vorbește româna, este fondatorul unui festival de muzică tradiţională românească şi promovează România pe orice căi posibile. Numele lui este Peter Hurley şi cred că locuiește la Săpânţa. Eu l-am întâlnit prin 2010 când ne bătea un gând să plecăm şi Irlanda era una dintre variante. Cineva, nu ştiu cine, ne-a făcut cunoștință, am vorbit puţin, mi-a lăudat Irlanda şi aveam să aflu că avea dreptate.
Experiența găsirii acestei cărţi a fost una specială de asemenea. Anul trecut, cum eu ajung mai repede la Dublin decât la Bucureşti, i-am rugat pe prietenii mei să mă ducă într-o zonă necunoscută mie, în sudul Dublinului, unde într-o singură librărie, mică, pitită la etajul doi al unui fel de mall am găsit cartea, în engleză, cum altfel?
Greu, i-a venit rândul, pentru că deşi citesc surprinzător de mult, cumpăr surprinzător de multe cărţi, iar din septembrie s-au mai adăugat şi cărţile de la master, însă într-un final i-a venit rândul. Şi nu am fost dezamăgită.
Cartea este despre călătoria lui acest Peter Hurley de la Săpânţa la Bucureşti pe jos, iarna, din dorința de a-şi promova festivalul şi de a promova şi cunoaște România. Se cheamă "Drumul crucilor" pentru că Peter a descoperit pe drum troițele înălțate de săteni la marginea satelor sau la răscruci de drumuri şi a spus o rugăciune la fiecare dintre ele. Unele mai îngrijite, altele părăginite, dar Peter le-a cinstit pe toate.
Nu am să vă povestesc cartea, pentru că ea merită citită, ci am să să spun cu ce am rămas eu după ce am citit cartea. Peter a poposit la cunoștințe şi prieteni, dar au fost şi nopți când pur şi simplu a bătut la ușa unor necunoscuţi şi a cerut să îl găzduiască pentru o noapte. Nu a avut întâmplări înfricoșătoare de genul celor la care te poate duce gândul în astfel de circumstanțe, ci a descoperit oameni frumoşi şi primitori şi dornici să întindă o mână de ajutor.
De-a lungul drumului Peter descrie, pe lângă oamenii cu care a intrat în contact, peisajele, obiceiurile, vechile meserii, asociații de agricultori, exemple de succes, dar şi opusul. Doarme pe jos sau în paturi parfumate şi apretate, doarme la țigani în casă, doarme într-un fel de cabana a unui ocol, la mănăstire, mănâncă ce îi dau oamenii şi la schimb îşi dă poveștile.
Acum după ce i-am citit cartea aş vrea să îl mai întâlnesc. Mă bucură că au apărut străini care promovează România, cum se pricep mai bine. Ei au găsit în România ceea ce țările vestice au pierdut de mult timp şi acum se luptă să recapete.

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

P.S. Dacă vă aflaţi la Săpânţa în perioada 15-16 august 2015, mergeţi la Festivalul lui Peter. Nu veţi regreta!

România - Babele şi Sfinxul

Dragilor,

să ajung la Babele şi Sfinxul a fost visul meu dinainte de a pleca de tot din România. Am şi ajuns până acolo, dar era închisă telecabina şi cum nu sunt adepta urcatului pe munte am renunțat. Aşa că acum dacă tot am ajuns în Moeciu, nu se putea fără o vizită la Babele şi Sfinx.

Noi am luat telecabina din Bușteni. Nu ştiu dacă mai e vreo telecabină, nu ştiu de unde începe traseul pe jos, nu ştiu nimic. Ştiu că telecabina e în Bușteni, că o găsiţi destul de greu, e drumul de lângă Penny, că nu sunt indicatoare şi mai ştiu că e 70 de lei dus-întors cu telecabina. 

Toată zona din jurul telecabinei este amenajată drăguț, cu terase, cu îngheţată, cu suveniruri. 

Ştiu, deşi nu sunt sigură, că am mai ajuns la Babele când eram mică, probabil când am fost în tabără, însă de Sfinx nu îmi aminteam deloc. O fi fost posibil să ajung la Babele, dar nu şi la Sfinx? Deși distanța dintre ele e de câțiva zeci de metri. Am vagi amintiri despre Babele, deşi îmi aminteam că erau mai mari. 

Aşa se vede Buşteniul din telecabină 

Primele creste golaşe 

Platoul de la Babele 

Babele 

Eu sictirită de nişte mârleţi 

Babele 

Sfinxul 

Sfinxul 

Eu, ia şi Sfinxul

Am aceeași poză şi cu Babele, însă când Alin nu are chef să facă poze...Alin nu are chef să facă poze.

Asta era aglomerația când am ajuns noi acolo, ca să vă daţi seama că a prinde o poză cu unul din cele două monumente fără oameni e chiar o minune. Şi noi am apucat una din ultimele urcări pe platou.

Sfinxul 

Noi şi Sfinxul 

Noi şi Babele

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

P.S. De aici citiți doar dacă vreţi să vă enervați. M-am gândit dacă să scriu sau nu povestea şi eram tentată să nu o scriu, dar dacă nimeni nu ia atitudine rămânem un popor de ratați. Povestea e aşa: mie nu prea mi-e frică de telecabină, de avion, de înălțime, de telescaun sau orice de acest gen, însă când m-am urcat în telecabină şi am văzut cum se mișcă faţă de sol şi cum e ținută de nişte cabluri firave m-a apucat panica. Însă am zis că nu am ajuns la 35 de ani să mă panichez ca proasta aşa că m-am calmat singură şi am zis că fac faţă unui drum cu telecabina de maximum 10 minute. Însă toată îmbărbătarea mea a ținut până telecabina s-a umplut cu un grup de vreo 20 de copii plus profesori, plus părinți. Nu aş zice că stăteam ca sardelele, dar nici departe nu eram, având în vedere că pe lângă grupul de copii şi noi, mai erau vreo 20 oameni. Ei atunci panică. Am calculat rapid că am fi vreo 35-40 de oameni, într-o telecabină care abia se ținea de un fir, eu îngrămădită la o fereastră... Vă daţi seama. Însă iarăşi m-am calmat singură, Alin mă ținea de mână, erau la urma urmei doar 10 minute, nu se întâmpla nimic. Totul până la primul stâlp unde telecabina s-a zgâlțâit ca la turbulențe în avion şi copii au început să țipe. Cică se bucurau, însă la toată starea mea descrisă înainte, puneți ţipetele a 20 de copii de se zguduiau geamurile telecabinei. Nu ştiu dacă a fost aşa, însă eu aşa am simţit. Şi cu ultimele puteri înainte să mă preling pe jos am rugat o profesoară să îi potolească pentru că îmi e foarte frică. Atunci să te ții! Ce comentarii, ce panaramă, ce miştouri, ce apostrofări din partea unei profesoare care chipurile era acolo să educe nişte copii, dar şi de la părinți. Până şi cel care mânuia telecabina făcea miştouri, nu că ar fi fost pregătit în caz că cineva chiar făcea un atac de panică. Cred că îmi aplica nişte palme de îmi ieșea panica pe fund, în caz de ceva. Niște brute şi nişte nesimțiți.

Şi văzând eu toate astea, mi s-a risipit panica, ca prin minune şi i-a luat locul furia şi adrenalina şi mi-a venit replică la orice rahat scoteau pe gură. Până şi Alin le-a zis vreo două. 

Şi în fine ajungem noi sus, unde miştourile şi apropourile nu s-au oprit şi unde de câte ori ne intersectam profesoara chipurile le spunea copiilor să îşi ţină în frâu bucuria, că vezi Doamne mă sperii.

Lăsând totul la o parte, lăsând la o parte lipsa de empatie a tuturor celor de acolo faţă de cineva fricos, nesimțirea şi proasta creștere m-au dat pe spate. Tu profesor să faci aşa ceva? Eram mască. Tu părinte să faci aşa ceva? Păi copiii ăia cresc nişte fiare, nişte monștri incapabili să îi înțeleagă pe cei din jur. Credeți că într-o situație similară copiii respectivi vor fi de ajutor cuiva? Nu cred. Vor râde şi vor face miştouri că aşa au văzut ei la doamna profesoară. Suntem o nație de ratați şi vom continua să fim o nație de ratați dacă avem printre noi aşa specimene. Nu ştiu sincer, profesorii ajung profesori netestați? Înțeleg că copiază şi ajung profesori, dar o testare de bun simț, de o testare psihologică, trec respectivii?

Dacă aveţi copii şi ştiţi voi mai bine, vă sfătuiesc să observați pe mâna căror profesori vă daţi copiii, cu cine se duc în tabere şi ce învață ei acolo, nu îi trimiteți în tabere ca să scăpați de ei prin casă. A avea un copil nu e o operațiune de dat din fund 5 minute, e o misiune pentru o viaţă întreagă, iar dacă nu gândiți aşa, vă împrumut eu bani de prezervative. 

România - Muzeul Satului - Expoziţia de ii

Dragilor,

habar nu am ce expoziţie era, dacă mai este, când a început şi dacă s-a terminat. Pot să vă spun că o vizită în Bucureşti nu e vizită fără Muzeul Satului, unde mai pui că era târg şi cum să ratez eu un târg? Şi bine am făcut pentru că mi-am luat cu un preţ de nimic cea mai faină ie posibilă, am vorbit cu cea care le vindea, femeie cu facultatea de etnografie în spate, care bate satele în căutare de comori pe care mai apoi le expune la târgurile de la Muzeul Satului. Fiecare obiect cât de mic vine cu o poveste şi ia mea a venit cu o poveste şi nu m-am abținut până nu am învăţat-o cum să îşi vândă produsele online pentru că românii din străinătate sunt dornici de aşa ceva, iar ea ar putea obține un preț mai bun. Nu a acceptat în ruptul capului o sută de lei în plus pe ia mea şi mi-a zis că ar fi un furt să îi dau eu mai mulţi bani, când ea a luat-o cu un preț mult mai mic.
Asta m-a făcut să mă gândesc la iile mele, multe cumpărate de pe internet, nu tocmai la preţuri modice. Oare femeia care le-a înstrăinat a primit un preț corect? Știe ea ce comoară a avut acasă şi pe cât de puţin a dat-o? Ştiu un singur vânzător de pe net, cu care am şi vorbit, şi care mi s-a părut cumsecade şi onest. Nici preţurile nu le avea prea mari şi mi-a zis că nu îşi pune mult peste preţul cu care a luat ia sau costumul popular.

Ii tradiţionale şi covoare traditionale expuse la muzeu

Un opincar. Am vorbit cu el şi mi-a zis că surprinzător oamenii mai vor opinci, dar că nu vinde la fel de multe ca pe vremuri. Unii vor să îşi întregească costumul popular, mai vinde şi artiștilor populari, cam aşa... 

Una dintre bisericile din lemn de la Muzeul Satului. Nu ratez să îi fac poză niciodată

Am găsit hortensii la Muzeul Satului. Nu cred că le-am observat vreodată până acum

După ce m-am plimbat prin târg şi am poposit la Hanul Bariera, la un MBS, am zis să plecam. Şi fix când ieşeam din muzeu, arunc eu o privire spre o sală aflată în dreapta. Şi văd cu coada ochiului multe ii. Evident că am intrat. Era o expoziţie cu tema "costumul popular de nuntă" şi erau prezentate costumele de nuntă ale diferitelor etnii care locuiesc sau locuiau în România. Mi s-a părut fantastic!

Cred că doar la acea expoziţie am făcut 500 de poze. Am imortalizat fiecare detaliu, însă din păcate nu toate aveau explicații. Sala era mare şi era păstorită de o singură doamnă, care dacă aveai noroc şi erau puțini vizitatori îţi explica puţin despre expoziţie, dacă sala era plină, era mai mult preocupată să îi atenționeze pe vizitatori că lucrurile expuse nu se ating. Am asistat la multe faze de acest gen. Ai spune că toţi cei de acolo nu au fost la muzeu niciodată în viaţa lor. Dacă eu rezistam să nu ating nimic, cred că oricine ar fi rezistat.

V-am spus că am făcut multe poze, aşa că să vă așteptați ca şi această postare să aibă multe poze.

M-a impresionat lucrătura de la această fotă, ce degete o fi avut femeia care a cusut acel fir metalic?

Detaliu din una din iile Reginei Maria aflate în expoziţie

Costumele populare ale Reginei Maria

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

România - Măiastra 2015 la Galateca

Dragilor,

nu pot să vă spun cât m-am bucurat când am realizat că anul acesta pot ajunge la Galateca la expoziţia "Măiastra, nașterea unei lumi". Anul trecut, la "Măiastra, povestea nespusă a iei" am ajuns tocmai la Dublin, aşa că nu aveam cum să ajung în Bucureşti să să nu vizitez o expoziţie de ii. Sau cel puţin aşa credeam eu, că e o expoziţie de ii. Erau şi câteva ii, dar expoziţia era de orice altceva. Interesantă, dar nu era pentru ce venisem eu acolo.
Intrarea era gratuită şi m-am bucurat că şi cele câteva ii expuse erau de valoare şi erau unice şi frumoase. O ie cu "model Cucuteni" era absolut superbă. Mi-a rămas gândul la ea şi o tot caut.

Nu ştiu ce aş putea să spun mai multe despre expoziţie. Până şi site-ul Galateca oferă foarte puţine explicaţii. Mi-a părut bine că am ajuns, că am cunoscut ia de Cucuteni, că altfel aş fi regretat tot anul că nu am ajuns şi m-aş fi gândit cât e de fantastică eu nu nu am văzut-o.

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

România - O dimineaţă în Bucureşti

Dragilor,

anul acesta am stat în Bucureşti foarte puţin timp, comparat cu alţi ani. Dacă, luate împreună orele petrecute în Bucureşti fac o zi. Practic am ajuns, am luat maşina, am ajuns la hotel şi ne-am culcat. Ne-am trezit şi bezmetici ne-am dus în Centrul Vechi unde am mâncat mici şi cabanos la grătar. Seara ne-am văzut cu prieteni dragi, ne-am culcat târziu, iar a doua zi dimineaţă cât Alin a vizitat nişte rude eu am avut treabă în Centru Vechi.
Nu ştiu cum mai e seara în Centrul Vechi, însă dimineaţa e fantastică. Am oprit la Starbucks la Hanul lui Manuc, mi-am luat o cafea şi până la universitate unde aveam o întâlnire am mers încet, m-am pierdut pe străduţe, am intrat în toate anticariatele şi magazinele mici, am fost la Cărtureştiul ăla nou, am privit chelnerii care aranjau terase, am mâncat covrigi şi în mare am avut un "me time" foarte prețios.

Mi-a plăcut că mare parte din Centrul Vechi a fost reabilitat. Nici urmă de ce era centrul vechi când am ajuns eu în Bucureşti acum mulţi ani. Şi am fost impresionată de numărul mare de turişti, chiar şi turişti japonezi, recunoscuți în toată lumea.  

Mi-a plăcut că s-a redeschis Hanul lui Manuc 

Fosta redacție a Ziarului Timpul, unde Mihai Eminescu a lucrat

O stradă cu terase ce îmi amintea de Istanbul 

Ii în vitrinele anticariatelor  

O altă stradă faină 

 O berărie frumos decorată

Cărtureşti

E impresionant cum o dărăpănătură a fost transformată în ceva aşa de fain 

 Ce o face un "doctor de suflete"?

Expoziția Măiestră, de la Galateca 

Ie de vânzare, la Galateca, scumpă rău, dar deosebită.

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca