Dichisurile Ralucai: Ziua Universală a Iei în Luxemburg

Dragilor,

nici nu ştiţi cât am așteptat ziua Iei, de fapt dacă urmăriți pagina de facebook a acestui blog, cam ştiţi. Am creat ținute cu ii, am publicat articole în toate ziarele din Luxemburg, a fost foarte fain. Şi "evenimentul" în sine a fost foarte frumos.
Ne-am adunat într-o piaţă mică din Luxemburg, aceeași ca şi anul trecut, am socializat niţel până au venit dansatorii, apoi am dansat, am cântat şi am simţit românește pentru câteva ore. M-am bucurat enorm că au venit oameni cu copii, unii îmbrăcați cu ii. Îmi venea să mă duc la fiecare şi să îi strâng în brațe. Nu ştiu de unde fiorul ăsta românesc în mine, că în România nu prea s-a manifestat, însă aici mă emoționează enorm tot ce e românesc.

Şi m-am bucurat cu atât mai mult cu cât oamenilor nu li s-a promis nimic şi tot au venit foarte mulţi. Şi tot şi-au adus copiii şi părinții şi s-au îmbrăcat în ii şi şi-au îmbrăcat copii în straie româneşti.
Nu voi intra în aspectele negative, pentru că au fost şi din alea, în bârfe, în block-uri pe fb, în priviri răutăcioase ce nu îşi aveau locul, m-am bucurat că ia, o chestie atât de firavă, ne-a strâns pe toţi laolaltă. Am avut ceva emoții că lumea nu o să vină, că nu toată lumea e molipsită de ii tradiţionale aşa cum sunt eu şi prietenele mele, însă nu am mai avut nici un dubiu când prieteni dragi ne-au anunțat că vin la eveniment şi îşi culcă copilul mai târziu doar ca să participe.

Cel mic a fost mârâit, dar a fost aşa de frumușel. Bine el e frumușel tot timpul, însă cu o cămașă românească a fost cel mai frumos copil din piaţă. Cu tot riscul l-am ținut şi eu niţel în brațe şi i-am furat o poză. Le mulţumesc mult că m-au sprijinit şi că au ales să fie alături de mine. A fost un real efort pentru ei şi de aceea zic că evenimentul a fost unul reuşit.
Chiar înainte să ajungem în piaţă ne-am întâlnit în parcare cu un cuplu de români cu băieţelul. Nu aveau ii, dar băieţelul, Tudor, avea un clop. Tare fain copil! Mi-a povestit de personajele din desene animate, mi-a zis că ştie de ce se află acolo şi ce sărbătorim şi mi-a zis că sunt frumoasă, că toate suntem frumoase :)
Şi m-au înviorat şi felicitările de după, oamenii au înţeles că totul a fost făcut dezinteresat, că nu ne-au ieşit bani şi că nu am urmărit câștigul. Şi să ştiţi că cele mai frumoase complimente au venit tot după, când mai multe doamne mi-au promis că îşi vor cumpăra ii când vor ajunge în România şi că la anu vor veni în ii. Pentru că vedeţi voi, nu am limitat accesul la eveniment de purtarea unei ii. A putut veni oricine, chiar şi fără ie.

Trebuie să le mulţumesc şi dansatorilor de la grupul Carpații, care mi-au umplut inima de fericire. Horațiu Drăgan, liderul grupului, explica înainte de fiecare dans de unde vine şi cum se cheamă şi între dansuri îşi schimba ţinuta. Chestii pe care nu i le-a cerut nimeni, dar pe care le-a făcut pentru că a simţit terenul fertil în care au intrat acele noi cunoștințe, a simţit că publicul voia să afle cât mai multe şi cu ocazia asta am aflat şi eu diferențele dintre o horă şi o sârbă şi i-am admirat costumele lui Horaţiu, care nu ştiu dacă se văd în poze, dar sunt migălite şi îngrijite. Un alt român care şi-a adus România cu el în Luxemburg.
Ultima, dar nu cea din urmă, trebuie să îi mulţumesc prietenei mele Elena, care m-a susținut şi m-a împins de la spate, care a fost sociabilă şi a vorbit cu lumea, care şi-a adus iile să le îmbrace pentru poză şi cele care nu aveau ii, care a stat până la final, deşi şi băieţelul ei trebuia să meargă la culcare.
Nu ştiu dacă s-a înţeles, dar a ieşit exact ce mă aşteptam să iasă, un eveniment frumos, prin care am sărbătorit un obiect frumos şi cu ocazia căruia am înţeles că nu sunt singura care iubește iile, cel puţin nu sunt singura din Luxemburg. Ca şi anul trecut au venit ii de-a dreptul spectaculoase, unele cu o poveste, unele valoroase, altele noi, dar ochioase. Mă bucur enorm că în bagajul lor de pribegie românii au găsit loc şi pentru un obiect tradiţional.

Eu cu Alin am făcut schimb pentru rolul de fotograf, de aceea în unele poze de grup e el, în altele sunt eu.

De fapt dacă ar trebui să mulţumesc cuiva, trebuie să îi mulţumesc lui Alin, cel care mă sprijină în orice idee trăsnită mi-ar trece prin cap, cel care pune umărul, care cară şi aranjează totul ca să fie bine. Am apreciat şi că şi-a pus cămașă, că şi-a ales-o singur şi a stat şi la poze, deşi uneori e mai urâcios când vine vorba de poze.