Luxemburg - City promenade by night - Hai sa iti arat Luxemburgul noaptea!

Dragilor,

că Luxemburgul e un oraş mort cred că v-aţi săturat voi de câte ori aţi auzit-o de la mine, iar eu m-am săturat să mă repet, însă probabil că nu sunt singura nemulțumită pentru că luxemburghezii iau măsuri. Dacă îmi place ceva la ei e chestia cu ascultatul. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să reproșez ceva sau să atrag atenţia asupra ceva şi luxemburghezul să asculte şi să încerce să schimbe. Noi, latinii am fi sărit la jugulară, ei însă au un anume calm şi îmbunătățirile se văd. Aşa şi cu plimbarea turistică sub clar de lună, promovată de centrul de informare turistică, chiar şi pe fb. (luxemburghezii mai greu cu fb. sau cu promovarea pe facebook). Vara asta parcă au fost activități în Luxemburg mai multe decât anul trecut, spectacole în stradă, expoziții, târguri medievale, evenimente. Nu am ajuns noi la toate, dar ele au fost.
Cum spuneam, plimbarea noaptea prin oraş mi s-a părut o idee bună. Şi nu numai mie, să ne fi adunat vreo 30 de persoane în faţa oficiului de informare turistică. Am fost apoi împărțiți pe grupuri. Am fost mândră că am fi putut fi în oricare grup, lingvistic vorbind (Engleză, Franceză sau Germană), dar am ales grupul de Engleză-Germană.
În faţa oficiului de informare turistică am aflat de ce piaţa se cheamă Knuedler. Pentru că în acel loc s-a aflat o mănăstire franciscană, iar călugării franciscani aveau ca cingătoare un fel de sfoară legată cu noduri. "Knued" înseamnă în Luxemburgheză "nod" de la nodurile cingătorilor călugărilor (sper că Româna mea nu suferă de pe urma introducerii mai mult cu forța a Francezei).

La ora 21.00 trecute fix am traversat strada şi pornit în plimbare. Eu sinceră să fiu nu aveam cine ştie ce așteptări. În ignoranța mea, mi se părea că ştiu deja Luxemburgul. Aveam să mă înșel şi recunosc şi aici că am aflat multe lucruri noi despre istoria Luxemburgului (nu am reţinut toate datele), am descoperit locuri noi de promenadă şi de făcut poze, am ieşit din casă, am vorbit toate limbile pământului, am socializat. Nici eu nu aş cere mai mult de la o seară de vineri.

Plimbarea a început la statuia aurită, pe limba luxemburghezilor, "Gëlle Fra", "Golden Lady" pe limba englezilor și "Doamna Aurită" pe limba noastră. Am aflat cu această ocazie că e un monument dedicat victimelor primului război mondial. În timpul războiului Luxemburgul a ales calea neutralității, dar a fost ocupat de germani. Neutri, dar ocupați. Totuși mulţi luxemburghezi au luptat în război înrolându-se în armata franceză. După terminarea războiului Luxemburgul a pierdut din teritorii, printre care am impresia că şi zona unde e Arlonul (asta dacă nu mă încurc eu în date şi e cam posibil să mă încurc), iar ducesa Marie-Adelaide a fost nevoită să abdice fiind acuzată că a fost de partea nemților. Ea a fost înlocuită de sora să mai mică, Ducesa Charlotte.

El a fost ghidul nostru. Îl cheamă John, dar am aflat din ziar că de fapt îl cheamă Jean. Vă reamintesc că turul era în Engleză, deci probabil am reţinut fix ce am vrut să rețin. Da, turul nostru a apărut şi în Wort.lu.

Jean ne-a spus că la dezvelirea monumentului cu Doamna Aurită au absentat membrii Partidului Creștin şi Ducesa Charlotte pentru că au considerat că statuia era cam dezbrăcată. Statuia o reprezintă de fapt pe zeița Nike aşa că presupun că artistul a îmbrăcat-o cum s-ar îmbrăca o zeiță. 

După ce am primit nişte hărți pe care ne-am uitat vreo 5 minute şi pe care nu le-am mai folosit mai deloc, am pornit în plimbare. Plimbarea ar fi trebuit să dureze fix 2 ore, dar a durat vreo două ore jumătate şi nu ştiu sincer cum şi când făceau oamenii poze, dar recunosc că eu cam eram ultima din grup, tocmai pentru că pozam ca turiștii japonezi. Ba mai făceam şi nişte artisticăraie, ca cea de mai sus :)

Plimbarea a continuat cu Catedrala Notre Dame unde am aflat că Fecioara Maria este patronul spiritual al Luxemburgului şi protectoarea lui şi că statui cu Fecioara se află peste tot prin oraş.

Apoi printr-o curticică din spatele catedralei am ajuns aici, într-o mică piaţă. Clădirile din poză sunt ministere. Habar nu aveam de această mică grădină. Am să o vizitez şi pe zi. 

Apoi pe lângă parcarea St. Esprit am coborât pe cornișă. Aici trebuie să recunosc, că deşi citisem despre această cornișă, construită de spanioli şi denumită "cel mai frumos balcon al Europei", nu am vizitat-o niciodată. Pe zi e frumoasă, depinde şi de vreme şi de anotimp, dar noaptea e superbă. Acum ştiu de unde făcea lumea pozele alea fantastice cu zăpada.  

Aici ne uitam în zare în timp ce John, ghidul, ne povestea câte ceva despre tot ce puteam cuprinde cu privirea. Am aflat că în casele de pe cornișă stăteau nobilii şi că linia de tren ocolește centrul pentru că Luxemburgul e o fortăreaţă (ce a fost dezmembrată de vecinii Luxemburgului în 1867), construită în trepte. Ghidul ne tot explica cum de pe nu ştiu ce deal se poate trage cu tunul pe alt deal sau în vale. Eu recunosc, că nu înțelegeam nimic. Nici acum nu mă prind cum e de fapt Luxemburgul, cum e treaba cu Grundul. Tot ghidul ne-a zis că centrul e legat de oraş prin 3 mari poduri. Pur şi simplu nu am mintea necesară să văd fortăreața în spațiu. Tot ce se mai vede astăzi (cam 10% din ce era) nu mă ajută să îmi fac o imagine completă. Alin, în schimb, a fost încântat.

Abaţia de Neumunster, locul în care România a semnat aderarea la Uniunea Europeană. Habar nu aveam eu când dădeam ştirea cu Băsescu şi Tăriceanu, că voi ajunge vreodată să locuiesc în Luxemburg. Se pronunță "Noimunster", ştiu că aveam atunci o dilemă :)

Nu ştiu cât de bine vedeţi voi casele de după abaţie, arată ca cele din jocuri. Trebuie să găsesc unghiul să le fac o poză de mai aproape. 

Cum spuneam băieții din grup erau încântați de poveștile cu fortăreţe, cu tunuri, eu eram un pic romantică, mai ales că toţi cei cu care ne întâlnisem pe cornișă erau cupluri de îndrăgostiți. Şi nu mult am avut de așteptat până am ajuns într-un loc unde îndrăgostiții îşi declară iubirea legând lacăte. Nu am înţeles niciodată obiceiul, dar mi-a plăcut poza cu lacătele în formă de inimă. Dacă ar fi după mine aş inventa nişte lacăte din plastic tare, dar ușoare cât să nu strice structura unui pod şi le-aş vinde. Dacă vor lacăte, măcar să iasă şi un ban din asta şi să nu dea autorităţilor prilej să le scoată.

În curtea abaţiei, care nu mai e de mult o abație ci un spațiu cultural, am văzut turiștii dintr-un alt tur nocturn. Plimbarea cu segway-ul prin Luxemburg. Îmi e frică să nu cad, că eu mă împiedic şi cad şi în mers, nu îmi țin echilibrul nici pe bicicletă, deci segway-ul cam iese din discuție, dar mi-ar plăcea.

O ultimă privire spre Grund şi zona liftului. 

Cel mai vechi pod din Luxemburg. Nu este unul dintre podurile ce leagă centrul de oraş, dar e un pod frumos pe care le-am traversat de o mie de ori, dar niciodată nu m-am prins că face parte din cornișă. 

Prin Castelul lui Siegfried, primul conte de Luxemburg, am ajuns la harta cu distanțele, unde toţi au fost nerăbdători să vadă cât de departe erau de casă.

1599 de kilometri până la Bucureşti şi o legendă legată de Luxemburg.

Se pare că Siegfried a întemeiat prima fortăreaţă pe locul care acum se cheamă Luxemburg. Mergea el călare prin pădure şi aude dintr-o dată un cântec cum nu a mai auzit şi vede o fată frumoasă care cântă. Se îndrăgostește iremediabil, (cum altfel) şi îşi construiește castelul în acel loc. O caută pe tânăra cu voce de aur şi o descoperă într-un sat învecinat. O chema Melusina. Cei doi se căsătoresc, dar Melusina vine cu o condiție. Ca o zi pe săptămână Siegfried să nu se apropie de ea, iar ea să petreacă acea zi singură. Siegfried acceptă, se căsătoresc, au copii şi după ani şi ani curiozitatea învinge şi Siegfried vrea să ştie ce face Melusina în ziua liberă. O urmăreşte şi află că Melusina e de fapt o sirenă. Când Melusina află că Siegfried îi ştie secretul intră în pământ la propriu, adică este înghițită de stâncă. Acum Siegfried e un personaj cât se poate de real, dar legenda abia începe. Se zice că Melusina se află în continuare în stâncă, dar că poate fi eliberată. Un flăcău (sau domniță, că doar ne-am emancipat şi Melusina ține pasul cu timpurile) trebuie să se afle timp de 10 zile în altarul bisericii Sf. Michael din centru la ora 12 noaptea, iar după 10 nopți va apărea un șarpe care va purta o cheie. Flăcăul sau domniţa trebuie să ia acea cheie şi să o arunce în fântâna din castelul lui Siegfried, Melusina o va găsi şi se va elibera. Nu îmi e clar ce se va întâmpla atunci, dar dacă Ana lui Manole vă spune ceva, aflaţi că legendele diferitelor popoare sunt mai asemănătoare decât aţi crede.

Peste stradă de Castelul lui Siegfried se află "Dintele Cariat" acel turn. El nu a făcut niciodată parte din fortificațiile Luxemburgului ci a fost construit ca o "cameră romantică". Aşa a zis ghidul aşa vă spun şi vouă, din păcate nimeni nu a avut curiozitatea să întrebe ce e aia o cameră romantică într-un turn, aşa că nu aveţi decât să vă imaginați. 

După o privire spre Kirchberg şi cartierul european şi câteva date despre Uniunea Europeană, ne-am reîntors în centru, unde am găsit cel mai vechi pub din Luxemburg. Trebuie să îi fac o vizită. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar toate pozele de dinainte erau pustii. Dacă în toată plimbarea am întâlnit 10 oameni. Aşa e Luxemburgul. Pun pariu că la o plimbare nocturnă prin Bucureşti, Dublin, Londra sau ce altă capitală europeană vă vine vouă în minte, veţi întâlni zeci dacă nu chiar sute de persoane. Revenim la Luxemburgul părăsit din păcate. Însă în zona pub-ului era multă lume, chiar mai multă decât aş putea eu înghiți. Majoritatea oameni beţi şi cel mai urât femei bete care făceau scandal. Una, cea mai vocală, aş pune pariu că era româncă, dar eu eram în plimbare şi nu i-am dat prea multă atenţie.

Totuși vreau să ajung în cel mai vechi pub din Luxemburg pentru că e lipit de acest balcon. După cum vedeţi clădirea e din 1736, iar “Mir Wölle bleiwe wat mir sin” înseamnă "Vrem să rămânem ceea ce suntem". Este motto Luxemburgului şi vine din primul război mondial, când vă mai amintiți că Luxemburgul era neutru. Ei bine luxemburghezii vor să rămână ceea ce sunt, adică nu vor să se lase influențați de puterile vecine. Motto era potrivit în timpul primului război mondial, dar e cu atât mai actual acum, când 46% din populația Luxemburgului are altă naționalitate. Nu se potriveşte cu propaganda lor multi-culti, dar se pare că luxemburghezii îşi iau în serios motto-ul şi sunt cazuri rare cele în care se amestecă cu vecinii.

După două ore şi jumătate care nu ştiu sincer când au trecut şi după vreo 5 km parcurși cu urcușuri şi coborâșuri şi cu povești şi legende, am ajuns înapoi în Piaţa Knuedler la Palatul Ducal despre care v-am povestit aici.

Dacă doriți să vă plimbați noaptea prin Luxemburg, trebuie să ştiţi că aceste plimbări se organizează în fiecare vineri de la ora 21.00 cu plecare din faţa centrului de informare turistică. Se vor organiza în fiecare vineri până pe 11 septembrie când zice ghidul că va fi prea frig pentru astfel de plimbări. Costă 12 euro de persoana, 10 pentru studenți :) şi elevi.

Eu sper că nu v-am spus prea multe, la urma urmei contează experiența şi nu cred că vă vor deranja câteva povești repetate. Eu cu siguranţă voi repeta experiența la prima ninsoare mai serioasă pentru că vreau să fac poze. Dacă faceţi turul sau plimbarea poate îmi daţi şi mie un semn dacă v-a plăcut sau nu. 

Iar, dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Cercei pictaţi din Letonia

Dragilor,

noi în Luxemburg nu avem foarte mulţi prieteni, de fapt nu avem prieteni dacă e să comparăm cu Dublinul, Bucureştiul sau Iaşul. Însă şi cei pe care îi avem aleg să plece spre mai bine, sper eu.
E şi vina noastră, pentru că devii selectiv, cu vârsta, însă şi românii din Luxemburg sunt din alt aluat faţă de cei din Dublin, nu am crezut niciodată că e posibil, dar aşa este. Şi dacă în Dublin în mai puţin de 4 luni eram invitaţi la cine şi aveam prieteni buni, aici după trei ani abia dacă aveam 6 prieteni, din care au mai rămas 4. E greu. Probabil că am să vă povestesc cu altă ocazie care e treaba cu românii din Luxemburg, care (cei mai mulţi) au cam uitat de unde au plecat în momentul în care au dat de bani.
Avem în schimb amici de toate națiile, amici de un suc, dar rămân la părerea mea că un prieten bun îţi poate fi doar un român. Poate mă voi contrazice vreodată...
Însă să revenim la lucruri frumoase, iar azi chiar vreau să vă arat ceva fantastic (părerea mea). E vorba despre cercei pictați de mână care au ajuns la mine tocmai din Letonia. Etsy e de vină, iar dacă vreţi mai multe detalii vi le dau bucuroasă.

V-am mai povestit eu despre accesoriile hand made care au suflet. Şi cum să nu aibă suflet un cadouaş împachetat atât de frumos. Clipele alea petrecute pentru a lega o fundiţă pe care unii abia dacă o observă, mie mi se par magice. 

Aşa arăta cutiuța desfăcută  

Iar ei sunt minunile din interior 

Evident că nu am rezistat şi am făcut o ședință foto în cel mai nou şi mai frumos colţ al casei mele 

Pozele sunt cele neprelucrate, dar doar ştiţi că eu nu mă omor cu prelucrare pozelor :) 

Birou de domniță cu oală românească, lavandă belgiană şi cercei letoni 

Aceștia îmi plac cel mai mult 

Cât de curând am să îi port şi îi veţi vedea cât de bine se aşează şi nu sunt grei deloc, deşi par a fi dintr-un lemn.

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Luxemburg - Vizită la Palatul Regal

Dragilor,

eu una ma dau în vânt după povești cu prințese, nu Ana sau cum o cheamă pe tipa din Frozen ci prințesele alea adevărate. Le citesc cărţile, le ascult interviurile, stau lipită de televizor la vreo nuntă, din astea. Mă fascinează cum lumea regală nu a murit odată cu schimbarea regimului în unele ţări şi cum unele familii regale au supraviețuit şi chiar s-au întărit în exil. Nu mai spun de familiile regale care sunt la putere în ţările din jurul meu, iar Luxemburgul este un fel de monarhie. Pe monarhul lor îl cheamă Duce, iar Luxemburgul e de fapt Marele Ducat de Luxemburg, singurul sau unul dintre singurele ducate din lume. Nu am să intru în amănunte, ci am să vă spun doar că ducele e un rege mai mic.
Am fost surprinsă să aflu cu câtă căldură şi prețuire vorbesc luxemburghezii despre ducele lor şi despre familia regală. În ziare apar poze cu ei de la evenimente sau din vacanțe, magazinele de suveniruri sunt pline de vederi cu membrii familiei regale, iar luxemburghezul de rând este doldora de informaţii despre duce. Şi toţi vorbesc frumos, chiar şi cei care nu îi ţin partea. La noi cei care nu ţin cu familia regală sunt atât de gălăgioși şi agresivi că uneori mă sperie şi mă întreb care le sunt argumentele.
A nu se înţelege că sunt vreo regalistă sau ceva. Cel puţin în România, Casa Regală are nevoie de mult mai multă substanță ca să poată deveni vreodată pretendentă la putere. Asta e tot ce am avut de spus pe subiect.
V-am făcut însă o scurtă introducere, ca să înţelegeţi de ce m-am dus eu în vizită la palatul regal, în afara faptului că e palat şi că palatul e un fel de castel şi cu pasiunea lui Alin pentru castele nu aveam cum să îl ratăm. Ei bine dragilor, ducele luxemburghez are două sau mai multe palate, două ştiu eu, iar unul dintre ele este chiar un castel în munte frumos cam ca Branul de frumos.
Nici unul dintre palatele sau castelele locuite de ducele de Luxemburg şi de familia regală nu se vizitează. Excepție face palatul regal din centru, (despre care eu multă vreme am crezut că e parlamentul, mai exact camera deputaților) care timp de două luni pe an cât familia regală este în concediu se poate vizita. Costă 10 euro o vizită, sunt pe ore, în toate limbile oficiale ale Luxemburgului plus engleza, iar vizitele în engleză sunt de la 15.30 şi de la 17.00.
Prevăzătoare, eu am cumpărat biletul de la centrul de informare turistică, cu vreo câteva zile înainte pentru că oricum aveam drum prin centru. Nu ştiu dacă puteţi cumpăra de la palat, de fapt nu cred, dar probabil că puteţi cumpăra de la centrul de informare turistică în chiar ziua vizitei, iar distanța de la centru la palat e de maximum 200 de metri.
Vizita începe într-o expoziţie cu obiecte ce au aparţinut Ducesei Charlotte care în timpul celui de-al doilea război mondial s-a exilat în Canada. Aflăm ce traseu întortocheat a urmat până a ajuns în Canada şi putem vedea valizele cu care a plecat. Expoziția în sine mi s-a părut sărăcuță, cam puţine obiecte personale, cam multe pistoale şi multe panouri explicative, însă şi ghidul a recunoscut că expoziţia atrage mai mult vizitatorii luxemburghezi decât pe cei străini aşa că nici ea nu s-a lansat în povești şi am trecut repede la palatul propriu-zis.
Am uitat să spun că vizita începe în spatele palatului, într-o curte interioară mărișoară pe lângă care am trecut de multe ori, dar căreia nu i-am acordat niciodată atenţie. În arcada aceea interioară este de fapt un culoar pe care intrau căruțele, iar acum intră maşinile, astfel încât membrii familiei regale nu petrec prea mult timp în văzul lumii.
Palatul în sine mie mi-a amintit de Peleş, însă mi s-a părut un pic prea auriu. Nu am avut voie să facem poze în interior, dar dacă le căutaţi pe google, ele există. Eu am ales să îmi ilustrez articolul cu poze mai vechi ale palatului, singura poză făcută în acea zi este cea din dreapta acestor rânduri.
Am vizitat de fapt numai zonele publice ale palatului, zonele protocolare, biroul ducelui, camerele în care sunt primiți ambasadorii, holuri şi anticamere. Aşa că nu ştiu cum dorm ducii şi ducesele de Luxemburg, nu ştiu dacă au cărţi pe noptieră, dacă au masă cu oglindă, ce așternuturi preferă şi aşa mai departe.
În schimb mi-am putut face o idee după ce am văzut biroul ducelui, plin de fotografii cu familia, fotografii făcute de cineva neprofesionist, mai prost încadrate, mai în umbră, aşa cum avem cu toţii. Mi-a plăcut acest lucru, că la urma urmei alea sunt amintirile pe care le păstrezi în poze şi nu pozele făcute de un profesionist care se găsesc pe toate tarabele şi în toate restaurantele.
Palatul era plin de amintiri, de daruri de pe la țarii ruși, tablouri pictate de oameni celebrii, tablouri ale unor persoane ce mie una nu îmi spuneau nimic, dar care probabil că aduc informaţii noi pasionaților.
Mi-a mai plăcut o cameră decorată cu hărți, din colecţia personală a ducelui. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre colecționari, însă pe mine m-a făcut să exclam "uite mă că şi ducele e un om normal". Mi-a plăcut să îl cunosc şi aşa pentru că îţi poţi face o impresie despre un om după cum alege să îşi decoreze spațiul personal.
Din păcate doar despre duce am putut afla câte ceva. Nimic despre cei 5 copii despre soție şi nepoți, în afară de informaţii pe care le găseam pe google.
Am aflat în schimb chestiuni de protocol, cum că pe balconul atât de cunoscut şi păzit al palatului ies în acelaşi timp, pe două uși diferite şi din direcții diferite ducele şi ducesa, apoi primul copil, cel care va şi urca pe tron, şi soţia lui şi tot aşa. Mă gândesc că de acum le-a intrat în reflex, dar oare îi număra cineva şi îi împingea afară, de ieșeau fix în acelaşi timp? Am aflat că e o tradiție ca ducele să le vorbească luxemburghezilor de Ziua Națională, că toţi președinții, premierii şi ambasadorii importanți fac poze cu ducele pe aceleași scări în fix acelaşi loc, că toţi sunt ținuți într-o anticameră câteva minute înainte de a intra la duce, chiar dacă ducele nu face nimic şi îi așteaptă şi altele asemenea care mi-au ieşit din memorie.

Per total mie vizita mi-a plăcut şi nu mă supăr că mi-am rupt o oră să apuc să vizitez palatul. Dacă vreţi şi voi să îi faceţi ducelui o vizită aveţi aici toate informațiile.

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca

Franţa - Colmar - Muzeul satului alsacian

Dragilor,

cred că am bifat muzee ale satului în toate ţările din jurul nostru. Cele din Olanda sunt cele mai interesante, despre Zaanse Schans am scris aici. Pe locul al doilea e cel din Germania, despre care am scris aici, iar pe locul trei era cel din Belgia, despre care am scris aici. Ei bine, dragilor, muzeul satului Alsacian m-a cucerit şi a urcat pe locul al doilea în preferințele mele, după muzeul olandez.
Nu sunt multe de spus despre Ecomuzeul Alsaciei, că aşa e denumirea lui, însă dacă aveţi aceleași pasiuni ca şi mine vă recomand să îl vizitaţi vara pentru că e plin de berze. Barza e de altfel pasărea reprezentativă a Alsaciei, iar la muzeu le-au creat condițiile să îşi facă cuib pe aproape fiecare casă. Ştiu că şi la noi există o superstiție legată de berze, în Alsacia, dacă o barză îşi face cuib pe casa ta înseamnă că vei fi un om norocos. Berzele aduc noroc.

Eu cu hortensiile albastre

Muzeul satului alsacian este construit asemeni celui din Bucureşti şi celui din Zaan şi tuturor muzeelor satului, adică s-au dezmembrat casele cărămidă cu cărămidă în regiunea de unde provin şi s-au reasamblat în muzeu. 

Ca şi celelalte, muzeul alsacian este organizat pe regiuni, dar şi pe meserii, iar dacă aveţi noroc în unele ateliere puteţi observa oameni la lucru sau puteţi degusta bucate tradiţionale sau dulciuri.  

Nu am să vă plictisesc cu explicații detaliate pentru că acest muzeu trebuie vizitat, asta dacă vă pasionează tărănismele. Vă spun doar că muzeul cuprinde 70 de case şi cică s-ar întinde pe o sută de hectare. Eu am fost fascinată de berze.

Şi desigur de ferestrele astea cu obloane colorate şi muşcate 

Mai toate casele se puteau vizita. Eu una nu am intrat chiar în toate, dar erau multe foarte frumoase.

Soba din această casă cred că era cea mai frumoasă din muzeu. 

O altă fereastră cu flori ce mi-a atras atenţia 

Un hambar 

O potecă printre case 

Un zid pictat şi locuit acum de berze 

Fereastra hanului unde se putea mânca

Mi-a plăcut combinația de culori de la această casă 

Un turn cu țigle din teracotă colorată

Muzeul satului alsacian văzut din turn

Imagine din turn  

Imagine de ansamblu din muzeu 

Casa olarului a fost adusă din Soufflenheim despre care am scris aici.

În interiorul casei olarului era cineva care făcea demonstrații. Eu am prins când bătea lutul să iasă aerul, dar cică mai apoi a făcut o tavă de plăcinte în formă de oaie.

Aproape de final se află o gară adusă cu totul în muzeu şi o fermă cu tot felul de utilaje.

Nu aş fi eu dacă nu v-aş povesti un pic despre cusăturile alsaciene pe bază de mult roşu brodat pe fond alb, ce mi-a adus aminte de cele din Transilvania. Mi-am şi cumpărat o carte cu tradiții şi cusături şi motive tradiţionale, tare interesantă, unde am descoperit şi modelul garoafei, atât de drag mie.

Deși intrarea pare cam pipărată, 14 euro, vă recomand acest muzeu pentru că e un muzeu unde îţi poţi petrece lejer o zi întreagă fără să te plictisești. Există două sau chiar trei restaurante, te poţi plimba cu barca sau cu căruța, poţi lua parte la diversele ateliere, iar dacă eşti pasionat de ţărănisme ca şi mine e fain să faci comparații între noi şi ei. 

Dacă v-a plăcut, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro

Raluca