Dragilor,nu am mai scris de ceva vreme și nu pentru că nu aș fi găsit timp (pentru că se găsește timp pentru ceva ce îți place), ci pentru că nici un subiect nu mi s-a părut demn de a ajunge pe blog.
În mare sunt bine, pe ultima sută de metri cu masterul, încerc să scriu teza, caut subiecți, îmi fac timp pentru programul lor încărcat...din astea.
Ce e cu titlul? Ei bine, de când sunt aici, mi-am dat seama că România e în noi și fiecare are propria versiune despre cum e România. De fapt aș putea să pun pariu că dacă întrebați 10 români din toate categoriile de vârstă, din toate păturile sociale, din străinătate, de la oraș sau de la țară, veți avea 10 versiuni a ce e de fapt România.
România, pe lângă că e o țară, e un concept a cărui definiție o formulează fiecare în funcție de trăirile și experiențele personale și nu e o definiție fixă, ea poate suferi modificări în funcție de aceleași trăiri și experiențe.
Noi ăștia care nu ne dăm cu capul de impozite, birocrație, corupție și nepăsare, avem o versiune mai romanțată a României, o versiune după care tânjim, pe care am vrea să o aducem aici, dar care din păcate rămâne doar o utopie.
Cei care au plecat fără să se uite înapoi au o versiune mai urâtă a ce e România. Ei vor vedea totdeauna răul înainte, vor critica și se vor extrage din categoria românilor cu prima ocazie întâlnită.
Cei care au păstrat legăturile cu România, o văd ca pe tărâmul făgăduinței, ca pe locul unde tânjesc totdeauna să se întoarcă, ca pe un ”acasă”.
Tot de când am plecat am avut ocazia să observ părerile străinilor despre ce e România. În Irlanda, trebuie să spun, România era ca un fel de soră, irlandezii vedeau mai degrabă asemănările dintre noi și nu deosebirile. Irlandezii încercau, pe cât posibil, să integreze românii, vorbeau deschis despre ce știau despre România și cereau știri noi și proaspete.
Aici problema e un pic diferită. Aici, deși aici e un concept atât de larg, aici au ajuns și alt tip de români și pot spune fără să mă înșel că și acei ”români buni” care au ajuns aici nu pictează tocmai un tablou colorat. Prin ”români buni” mă refer la cei care au venit la muncă cinstită, nu la furtișaguri. Ei bine, aici, românii buni spun cam cu jumătate de gură că sunt români, deși vorbesc româna cu prima ocazie. Aici, românii buni, cel mai adesea au uitat de unde au plecat, sunt ocupați să își cheltuie salariile astronomice, comparativ cu cele din România, și au uitat de legăturile de bază care nu necesită bani ci necesită doar onestitate. Pe scurt au uitat că un telefon dat la timpul potrivit face de o mie de ori mai mult decât un cadou scump oferit pentru că ”trebuie”.
Nu îi judec. Nu am de ce. Poate și eu sunt unul dintre ei, însă m-am îndepărtat de subiect.
Azi am vorbit cu o persoană foarte de treabă. Ne vedeam pentru prima dată și mi-am dat seama că și-a făcut temele. Știa că sunt româncă, mi-a povestit de alți români pe care îi mai cunoaște, conversații tipice pentru cei de aici. Însă la un moment dat a venit vorba de limba română, pe care persoana cu care vorbeam o confunda grav cu maghiara. Am corectat-o cu zâmbetul pe buze, ne-am continuat conversația ca la un moment dat să revină și să întrebe, pentru a se asigura că înțelesese corect: ”deci românii și ungurii nu vorbesc aceeași limbă?”. Am rămas șocată. De unde atâta ignoranță? Chiar dacă nu ai învățat la geografie că România și Ungaria sunt două țări din UE, cum să presupui ca două țări din ”Europa de Est” au aceeași limbă, care probabil se vorbește în toată Europa de Est?
Am lămurit problema folosind Google, nu am intrat în detalii de genul Ținutul Secuiesc și altele asemenea, că o încurcam prea tare, însă mi-a lăsat un gust amar.
Aproape mai amar decât atunci când am fost întrebată dacă ”România vine de la roma population”. Și atunci cu un calm, de care nu mă credeam capabilă și de care probabil nu eram capabilă când am plecat din România, am explicat frumos cu ajutorul lui Google. Și am părut că nu m-am supărat.
Așa că vedeți voi, ne definim România în fiecare zi și în funcție de fiecare persoană cu care interacționăm. De mult nu mai am pretenția ca cei de aici să știe de București și nu Budapesta, dar asta e o greșeală atât de mică...
Pentru mine România e unică și abia când am ajuns aici am descoperit cât de multe îi datorez. De la faptul că vorbesc cursiv o limbă pe care cei care o învață acum o găsesc dificilă, datorită faptului că m-am format în acea limbă am învățat cu ușurință Italiana și Spaniola și un pic mai greu Franceza, și până la faptul că cei mai buni oameni pe care îi numesc prieteni sunt români, părinții mei sunt români, fără să mai pun că România este o țară superbă, o țară cu de toate, o țară care va ajunge unde vrem noi să ajungă. Poate nu acum, dar va ajunge. Sunt româncă pentru că altceva nu aș putea fi și definesc România în funcție de ceea ce sunt. Desigur cetățeniile se adună sau se schimbă, casele se adună sau se schimbă, joburile se schimbă, dar pentru că mă leagă atât de multe fire lăuntrice de România, nu pot fi decât româncă.
Azi nu voi sărbători. Job până la 18, cumpărături pană la 20, teza de master până la 1 sau poate 2, însă în week-end sper să mă liniștesc și să coacem niște sarmale :)
La multi ani, România, oriunde te-ai afla!
Raluca
No comments:
Post a Comment