Luxemburg - An inspector calls

Dragilor,

viața socială din Luxemburg, a mea cel puțin, e mult mai puțin animată decât în București sau Dublin. Nu compar cu Iașul pentru că acolo nu am eu viață pe cât de animat este, în plus zic să compar capitalele europene pe care le cunosc cel mai bine.
Așa că în ultima vreme nu am refuzat nimic, nici concerte live, nici mici piese de teatru, nici mari piese de teatru, nici concerte simfonice, expoziții, vizite de galerii și muzee, tururi turistice, nimic. Cumva vreau să cunosc Luxemburgul ăsta sub toate aspectele lui înainte de a mă decide să plec sau poate să stau.
Așa că prin noiembrie am văzut pe Facebook că lumea din cercul meu se duce la un teatru în limba engleză, la o piesă de teatru. Așa că am luat și eu bilete. Piesa avea să se joace abia în ianuarie, pe 30 mai exact.
Biletele mi-au venit la postă, le-am pus undeva la vedere și am continuat viața. Și încet, dar sigur, a venit și 30 ianuarie. Era a treia reprezentație și deja în cercul meu începuseră să apară reacții. Nu am citit nimic, să nu îmi stric plăcerea.
Și vine 30 ianuarie, adică ieri. Și mă pălește pe mine dorul de cumpărături, da din alea bune, de Germania, unde pierzi o zi întreagă, nu spargi pușculița și vii cu sacoșele doldora.
Și pe la 12 plecăm spre Germania, uitând total de piesă. Îmi revine brusc memoria pe la mijlocul drumului, acel mijloc când e prea târziu să te întorci și prea devreme să continui. Așa că am oprit la o benzinărie și ne-am apucat de mâncat, apoi am calculat, am redus la maximum timpul de cumpărături și am zis că ne ajunge. La 13 am ajuns, la 17 trebuia să plecăm înapoi. Și ne-a ieșit. Am descoperit că fix pentru ce plecasem, nu am luat, dar a fost o zi reușită, în lumea mea, adică a magazinelor irlandeze unde nici nu trebuie să probezi, unde materialele sunt de calitate și prețurile excelente.
Pe la 19 intram în casă după bilete, da ce sens mai au cumpărăturile dacă nu etalezi ce ai cumpărat? Așa că echipați cu o cămașă nouă și cizme noi, am plecat pe la 19.20 din casă. La 19.45 fix ieșeam din parcare direct în teatru. La fix ne-am lăsat hainele la garderobă, am intrat în sală, s-au stins luminile și a început piesa.
Frumoasă, de fapt interesantă. Nu știu de ce nu pot să spun că mi-a plăcut, ca așa dacă le iau pe rând mi-a plăcut cam tot. Mi-a plăcut decorul, mi-a plăcut promovarea, mi-a plăcut povestea, mi-au plăcut costumele, ok data viitoare iau bilete mai in față să văd și eu actorii de aproape, dar mi-a plăcut sala, am râs când era de râs, mi-a plăcut și finalul, am și aplaudat, însă tot nu pot spune pe deplin că mi-a plăcut.
A fost totuși o seară reușită!
Însă ce am remarcat a fost că în jurul meu erau numai vorbitori nativi de engleză, din ăia cu accent și tot. Și oamenii ăia au aplaudat, au discutat piesa, oamenii ăia se cunoșteau. A fost o șansă unică să observ o comunitate din mijlocul comunității. Oamenii aceia, vorbitori nativi de engleză, se bucurau că au asistat la o piesă în limba lor. Se vedea împlinirea pe chipul lor și îndrăznesc să cred că pentru ei și comunitatea lor evenimentele nu sunt așa rare ca pentru români.
Românii însă nu doresc astfel de evenimente. Altfel nu îmi explic de ce nu sunt mai multe. Românilor le pute să se vadă cu alți români. E drept și eu am avut reacții alergice, dar în mare mă bucur să întâlnesc români. Însă românii de aici se amestecă mai bine cu englezi de exemplu decât cu români.
Cred că de aia nu voi vedea eu prea curând piese puse în scena de teatrul din București (oricare ar fi el) pe scena Marelui Teatru din Luxemburg. Pentru că suntem mici și neuniți.
Dacă v-a plăcut articolul, vă aştept cu un like pe facebook.com/Dichisuriro
Raluca
P.S. Am descoperit cu surprindere că la începutul lui martie la abație are loc un spectacol românesc. E și o trupă românească de actori, aici în Luxemburg. Tare aș vrea să mă fi înșelat și după piesă să vin cu vești bune. Tare aș mai vrea!