 |
Cămașă de Breaza din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea ce se află în colecția Muzeului Metropolitan de Artă din New York / Breaza shirt from the second half of the XIX century from the Metropolitan Art Museum's collection
|
Povestea IEI
Dacă știm să o ascultam, IA ne vorbește. Femeile noastre au utilizat din cele mai vechi timpuri acul și ața pentru a scrie pe pânză povești. Modelele cusute nu sunt simple ornamente, ci reprezintă simboluri și idei ce pot fi citite de către cei care cunosc acest limbaj vizual.
Odinioară, fetele începeau să coasă în jurul vârstei de 5 ani. Ele stăteau pe lângă mamele și bunicile lor și începeau să lucreze alături de ele, de mici, astfel încât timp de multe generații, semnele cusute, culorile și regulile s-au transmis. În fiecare familie, mamele aveau și rolul de a transmite fiicelor lor secretele cusăturilor și tâlcul motivelor cusute, iar bunicile erau reperul cel mai înalt de calitate datorita experienței acumulate în decursul anilor.
Femeile își produceau singure în trecut acasă tot ce le era necesar pentru a-și îmbrăca familia, de la pânză și până la produsul finit. Ele cultivau în jurul casei inul și cânepa din care făceau apoi cămășile de sărbătoare (iile) și pe cele de lucru. Cele de sărbătoare erau din pânza de in, recunoscută pentru calitățile ei termoizolante, iar cele de lucru erau din pânza de cânepa, care rezistă mai mult în timp.
Lâna cu care erau cusute s-a aflat dintotdeauna în jurul gospodăriilor, mătasea a venit mai târziu, iar bumbacul abia în timpurile moderne. Pregătirea acestor materiale și țeserea lor erau migăloase, necesitau efort și timp, de aceea fiecare bucată de material era chibzuită cum se cuvine.
Croiala iei are la bază bucăți dreptunghiulare de material, îmbinate în funcție de nevoi și încrețite la gat. Datorită acestei croieli, nici o bucățică de material nu este risipită, cămașa poate fi adaptată astfel încât femeia să devină mamă, să alăpteze, și în tot acest timp să-și ajusteze silueta. Cămășile erau compuse pentru a fi ușor descompuse la nevoie, iar părțile care se uzau mai repede să poată fi înlocuite.
Așa cum bărbații aveau rolul de a-și apăra familia de relele și pericolele văzute, rolul femeilor era acela de a o apăra de relele nevăzute (deochiul și duhurile necurate, de pildă). Astfel, cusăturile au apărut pe cămăși în primul rând în zonele considerate vulnerabile: umăr, gât, cot, încheietura mâinii, gura cămășii, zonele în care pânza era tăiata sau îmbinată.
Prima cusătură care a apărut pe IE a fost cea de la umăr, acolo unde mâneca se unea de restul cămășii și avea forma unei benzi decorative care sublinia îmbinarea mânecii, într-un loc considerat vulnerabil. Ulterior, această bandă decorativă a fost repetată de câteva ori și astfel a devenit ALTIȚĂ.
Altița este în credința populară reprezentarea cerului. În altiță, pe umeri așadar, regăsim elementele cerului: SOARELE, care ne dă căldura, lumină, viață, fără el nu am exista, STELE, CONSTELAȚIILE care ne călăuzesc drumurile în viață, PASĂRILE, FLUTURII șamd. Altița se făcea de cele mai multe ori dintr-o bucată separată de pânza, mai îngustă decât restul mânecii, pentru că presupunea multă muncă (deoarece cusătura altiței era cea mai bogata), iar la nevoie putea fi refolosita la o alta cămașa, după ce cea veche se uza.
Sub altiță se află ÎNCREȚUL: el reprezintă PĂMÂNTUL. Realizat printr-o tehnică specială de cusut, unică, el poartă motive specifice, feminine, legate de fertilitate, în special romburi și variații de romburi, unghiuri. Încrețul a fost cusut în nuanțe de la alb la negru, trecând prin galben, ocru și brun.
Încrețul a apărut tot din considerente practice: în trecut nu exista elastic, iar el are un rol asemănător acestuia, legând altița care era mai îngusta de restul mânecii, croită mai larg pentru a fi mai comodă.
Din încreț /pământ curg la vale RÂURII de pe mâneci cu motive vegetale: spice, vrejuri, ramuri cu boboci, cu flori, pomul vieții șamd. Femeile se jucau cu proporția modelelor, cu densitatea râurilor și culorile folosite astfel încât să obțină silueta care le avantaja.
Pe pieptul cămășilor se găsesc alți râuri, care sunt mai bogați la iile de vara și la cele din sudul țării noastre, pentru că în nordul țării, acolo unde este mai frig, femeile purtau bundița care acoperea cămașa pe piept și pe spate.
Fiecare ie era unică, precum scrisul de mană: aceleași motive cusute vor arăta diferit pe două cămăși, fiecare mână își pune amprenta altfel asupra pânzei și a semnelor cusute pe ea. Femeile coseau cămășile iarna, când muncile câmpului se încheiau și le scoteau în lume primăvara, de Paști, când toată natura se înnoia. Atunci se înnoiau și ele și își doreau să fie cât mai deosebite de restul, așa că se străduiau, jonglând cu modele și culori, să fie unice.
În perioada modernă, în special în ultimii 100 de ani, povestea scrisă pe IE s-a pierdut încet-încet, motivele și-au pierdut înțelesul, vechile reguli de compoziție au fost încălcate, uitate, aproape pierdute. A fost o perioada (anii 1930-1950) în care, pierzându-se povestea, s-a insistat pe materiale scumpe și noi, pe tehnici migăloase, iar compoziția s-a orientat către noutățile vremii. Apar iile cu ornamente bogate, dar sărace în sensuri.
Cea mai tristă însă este bluza de inspirație tradițională, cusută în perioada comunistă, dar de care nu am scăpat nici acum, cusută în centrele de meșteșuguri care le-au continuat pe cele interbelice înființate de reginele noastre sau de marile doamne ale acelei epoci. Ele sunt produse de serie, optimizate pentru a fi lucrate repede, spornic și ieftin. Aceleași modele se repeta peste tot, sunt cusute mare și lăbărțat, apare mâneca scurtă, răscroiala, cromatica stridentă. Dispare unicitatea, specificul regional, creativitatea, amprenta fiecărei femei și rezultă un fel de « uniformă » cum era cea de șoim al patriei și cea de pionier…
Acestea sunt « iile » pe care le găsiți astăzi în artizanat, în centrele tradiționale precum cel de la Breaza, le găsiți vândute în Aeroportul Henri Coandă ca fiind « tradiționale », le vedeți promovate de ansamblurile folclorice. Argumentul suprem este că sunt cusute manual. Nu, nu orice lucru cusut manual este valoros, nu orice bluziță cusută manual se poate numi IE.
Ar fi păcat ca această poveste transmisă și îmbogățită timp de sute de generații să se piardă tocmai acum. Este atât de important să o recuperăm, să o respectam și să o transmitem mai departe. Iile noastre și-au câștigat locul binemeritat în marile muzee de textile și etnografice ale lumii, putem să mergem să le vizitam, putem să vedem fotografiile lor, putem să le comparam cu ceea ce ne propune în zilele noastre artizanatul. Și cel mai important, putem pune mana pe ac și pe ață ca să lăsam scrisă mai departe această poveste.
Ștefania Atanasiu
Odinioară, fetele începeau să coasă în jurul vârstei de 5 ani. Ele stăteau pe lângă mamele și bunicile lor și începeau să lucreze alături de ele, de mici, astfel încât timp de multe generații, semnele cusute, culorile și regulile s-au transmis. În fiecare familie, mamele aveau și rolul de a transmite fiicelor lor secretele cusăturilor și tâlcul motivelor cusute, iar bunicile erau reperul cel mai înalt de calitate datorita experienței acumulate în decursul anilor.
Femeile își produceau singure în trecut acasă tot ce le era necesar pentru a-și îmbrăca familia, de la pânză și până la produsul finit. Ele cultivau în jurul casei inul și cânepa din care făceau apoi cămășile de sărbătoare (iile) și pe cele de lucru. Cele de sărbătoare erau din pânza de in, recunoscută pentru calitățile ei termoizolante, iar cele de lucru erau din pânza de cânepa, care rezistă mai mult în timp.
Lâna cu care erau cusute s-a aflat dintotdeauna în jurul gospodăriilor, mătasea a venit mai târziu, iar bumbacul abia în timpurile moderne. Pregătirea acestor materiale și țeserea lor erau migăloase, necesitau efort și timp, de aceea fiecare bucată de material era chibzuită cum se cuvine.
Croiala iei are la bază bucăți dreptunghiulare de material, îmbinate în funcție de nevoi și încrețite la gat. Datorită acestei croieli, nici o bucățică de material nu este risipită, cămașa poate fi adaptată astfel încât femeia să devină mamă, să alăpteze, și în tot acest timp să-și ajusteze silueta. Cămășile erau compuse pentru a fi ușor descompuse la nevoie, iar părțile care se uzau mai repede să poată fi înlocuite.
Așa cum bărbații aveau rolul de a-și apăra familia de relele și pericolele văzute, rolul femeilor era acela de a o apăra de relele nevăzute (deochiul și duhurile necurate, de pildă). Astfel, cusăturile au apărut pe cămăși în primul rând în zonele considerate vulnerabile: umăr, gât, cot, încheietura mâinii, gura cămășii, zonele în care pânza era tăiata sau îmbinată.
Prima cusătură care a apărut pe IE a fost cea de la umăr, acolo unde mâneca se unea de restul cămășii și avea forma unei benzi decorative care sublinia îmbinarea mânecii, într-un loc considerat vulnerabil. Ulterior, această bandă decorativă a fost repetată de câteva ori și astfel a devenit ALTIȚĂ.
Altița este în credința populară reprezentarea cerului. În altiță, pe umeri așadar, regăsim elementele cerului: SOARELE, care ne dă căldura, lumină, viață, fără el nu am exista, STELE, CONSTELAȚIILE care ne călăuzesc drumurile în viață, PASĂRILE, FLUTURII șamd. Altița se făcea de cele mai multe ori dintr-o bucată separată de pânza, mai îngustă decât restul mânecii, pentru că presupunea multă muncă (deoarece cusătura altiței era cea mai bogata), iar la nevoie putea fi refolosita la o alta cămașa, după ce cea veche se uza.
Sub altiță se află ÎNCREȚUL: el reprezintă PĂMÂNTUL. Realizat printr-o tehnică specială de cusut, unică, el poartă motive specifice, feminine, legate de fertilitate, în special romburi și variații de romburi, unghiuri. Încrețul a fost cusut în nuanțe de la alb la negru, trecând prin galben, ocru și brun.
Încrețul a apărut tot din considerente practice: în trecut nu exista elastic, iar el are un rol asemănător acestuia, legând altița care era mai îngusta de restul mânecii, croită mai larg pentru a fi mai comodă.
Din încreț /pământ curg la vale RÂURII de pe mâneci cu motive vegetale: spice, vrejuri, ramuri cu boboci, cu flori, pomul vieții șamd. Femeile se jucau cu proporția modelelor, cu densitatea râurilor și culorile folosite astfel încât să obțină silueta care le avantaja.
Pe pieptul cămășilor se găsesc alți râuri, care sunt mai bogați la iile de vara și la cele din sudul țării noastre, pentru că în nordul țării, acolo unde este mai frig, femeile purtau bundița care acoperea cămașa pe piept și pe spate.
Fiecare ie era unică, precum scrisul de mană: aceleași motive cusute vor arăta diferit pe două cămăși, fiecare mână își pune amprenta altfel asupra pânzei și a semnelor cusute pe ea. Femeile coseau cămășile iarna, când muncile câmpului se încheiau și le scoteau în lume primăvara, de Paști, când toată natura se înnoia. Atunci se înnoiau și ele și își doreau să fie cât mai deosebite de restul, așa că se străduiau, jonglând cu modele și culori, să fie unice.
În perioada modernă, în special în ultimii 100 de ani, povestea scrisă pe IE s-a pierdut încet-încet, motivele și-au pierdut înțelesul, vechile reguli de compoziție au fost încălcate, uitate, aproape pierdute. A fost o perioada (anii 1930-1950) în care, pierzându-se povestea, s-a insistat pe materiale scumpe și noi, pe tehnici migăloase, iar compoziția s-a orientat către noutățile vremii. Apar iile cu ornamente bogate, dar sărace în sensuri.
Cea mai tristă însă este bluza de inspirație tradițională, cusută în perioada comunistă, dar de care nu am scăpat nici acum, cusută în centrele de meșteșuguri care le-au continuat pe cele interbelice înființate de reginele noastre sau de marile doamne ale acelei epoci. Ele sunt produse de serie, optimizate pentru a fi lucrate repede, spornic și ieftin. Aceleași modele se repeta peste tot, sunt cusute mare și lăbărțat, apare mâneca scurtă, răscroiala, cromatica stridentă. Dispare unicitatea, specificul regional, creativitatea, amprenta fiecărei femei și rezultă un fel de « uniformă » cum era cea de șoim al patriei și cea de pionier…
Acestea sunt « iile » pe care le găsiți astăzi în artizanat, în centrele tradiționale precum cel de la Breaza, le găsiți vândute în Aeroportul Henri Coandă ca fiind « tradiționale », le vedeți promovate de ansamblurile folclorice. Argumentul suprem este că sunt cusute manual. Nu, nu orice lucru cusut manual este valoros, nu orice bluziță cusută manual se poate numi IE.
Ar fi păcat ca această poveste transmisă și îmbogățită timp de sute de generații să se piardă tocmai acum. Este atât de important să o recuperăm, să o respectam și să o transmitem mai departe. Iile noastre și-au câștigat locul binemeritat în marile muzee de textile și etnografice ale lumii, putem să mergem să le vizitam, putem să vedem fotografiile lor, putem să le comparam cu ceea ce ne propune în zilele noastre artizanatul. Și cel mai important, putem pune mana pe ac și pe ață ca să lăsam scrisă mai departe această poveste.
Ștefania Atanasiu
***
The tale of the Romanian Blouse
If we stop to listen, IA talks to us. Since ancient times, our women have used the needle and thread to write stories. Stitched patterns are not simple ornaments, but symbols and ideas that can be read by those who know this visual language.
A long time ago, girls would begin to learn the craft of sticking around the age of five. They stood beside their mothers and grandmothers and began to work with them, so that for many generations, sewn signs, colours, and rules were inherited. In each family, mothers also had the role of transmitting their secrets to the daughters and the sewing of the stitched motifs was transmitted from one generation to the next, grandmothers had the highest quality level, due to their experience, gained in years.
Women were making, around home, all the materials they needed to garb the family, from the cloth to the final product. They grew around the house flax and hemp, from which they then made the celebration shirts and the working shirts. The celebrations shirts were made of linen, recognised for its thermo-insulating qualities, and the working ones were made of hemp cloth, which lasts longer.
The wool was always around, the silk came later, and the cotton was imported to Romania only in modern times. The preparation of these materials and their weaving were meticulous, they needed effort and time, so every piece of material was properly thought out.
The blouse is made from rectangular pieces of material, joined around the neck. Thanks to this cut, no piece of material was scattered, the shirt could be adapted so that when the woman becomes a mother, nursing, the shirt could be adjusted to her silhouette. The shirts were composed so they could be easily decomposed if needed, and the parts that were damaged to be easily replaced.
Just as the men had the role of protecting their family from the seen evils and dangers, the role of women was to protect it from the unseen evil (the evil eye, for example). Thus, the stitches appeared on the shirts primarily in areas considered vulnerable: the shoulder, the neck, the elbow, the wrist, the mouth of the shirts, the areas where the cloth was cut or merged.
The first stitch that appeared on the IE was that of the shoulder, where the sleeve joined the rest of the shirt and was in the shape of a decorative strip that emphasized the sleeve, at a place considered vulnerable. Subsequently, this decorative strip was repeated several times and thus became ALTIȚĂ.
Altița is in the popular belief the representation of the sky. On altiță, so on the shoulders, we find the elements of the sky: THE SUN, which warmth us, lights us, gives life, without it, we would not exist, STARS, CONSTELLATIONS that guide our paths in life, BIRDS, BUTTERFLIES and so on. Altița was made of a separate piece of cloth, narrower than the rest of the sleeve, because it involved a lot of work (since on the altiță the stitch was the richest) it could be reused on another shirt if needed.
After the altiță, we have the ÎNCREȚ, it is the EARTH. Made with a unique sewing technique, it has specific, female, fertility-related motifs, especially diamonds and variations of diamonds, angles. Încrețul was stitched in shades from white to black, passing through yellow, ochre and brown.
Încrețul emerged for practical reasons: in the past the elastic was not invented, and the încreț had a similar role, linking the narrower part (altița) with the rest of the sleeve, which was wider to be more comfortable.
From the încreț flow to the valley the RIVERS (RĂURII) with vegetal motifs: wheat, stalks, branches with buds, flowers, the tree of life. Women played with the proportion of patterns, the density of the rivers and the colours used so to obtain the silhouette that suited them.
On the chest of the shirts are other rivers, which are richer in the summer and in the south of our country, because in the north of the country, where it is colder, the women wore a vest that covered the shirt on the chest and on the back.
Each IE is unique, as handwriting is: the same stitched motifs would look different on two shirts, each hand puts its mark differently on the cloth and the patterns stitched on it. The women were making IA during winter, when the work on the fields ended and the shirts were paraded out in spring for the whole world to see, during Easter, when all nature was renewed. Wearing a new shirt made them feel young and special, and they wanted to feel special, so they played with patterns and colours, and each shirt made them unique.
In the modern times, especially in the last 100 years, the story written on IE slowly was lost, it lost its meaning, the old rules of composition were broken, forgotten, almost lost. It was a period (1930-1950), when losing the story meant that expensive and new materials were used, new techniques were invented, and the composition of the Romanian blouse was adapted to fit the times. So, the blouses had richer ornaments, but they had lost the story, they had lost the meaning.
The saddest, however, is the traditional inspirational shirt, sewn during the communist times, but which still exist even now, embroidered in craft centres that continued the ones established by our queens and the high-class ladies between the two world wars. They were mass produced, optimised to be easy made and cheap. The same patterns are repeated everywhere, the sewing step was bigger, the sleeves were short and in neon colours. The uniqueness of each blouse was gone, the regional patterns were gone, the creativity and the impact disappeared, and a kind of "uniform" was created.
These are the "blouses" you find today in hand craft stores, in the traditional centres such as Breaza, you find them sold in Henri Coandă Airport as "traditional," you see promoted by folk ensembles. The supreme argument is that they are handmade, but not every handmade thing is valuable, not any handmade blouse is a IE.
It would be a pity if we were to lose the story, transmitted and enriched for hundreds of generations. It is so important that we recover it, respect it, and pass it on. Our Romanian blouses have earned their well-deserved place in the world's major textiles and ethnographic museums, we can go and visit them, we can see their photos, we can compare them with what the craft stores are selling today. And most importantly, we can take a needle and thread and write on the story further.
 |
Bluză de Breaza brodată în 2017 cu model ”Creastă
de cocoș” de pe magazinul artizanescu.ro / Shirt made in Breaza in 2017 with the pattern "Rooster's comb" form the store artizanescu.ro
|
If you enjoyed our post, please share it on social media, spread it so that everyone would know the story of the Romanian blouse. You can find me on my Facebook page: : Dichisuri.ro
Raluca
No comments:
Post a Comment