Ce reprezintă cămășile românești pentru mine?

Dragilor,
vă mulțumesc că ați fost răbdători și ați urmărit pagina blogului și cât am fost inactivă. Am ales să scriu această postare în română pentru că în ultima perioadă am participat la vreo trei evenimente ce au legătură cu iile/cămășile românești. Primul a fost vernisajul expoziției IA Aidoma în Lausanne, Elveția, al doilea a fost vernisajul expoziției IA Aievea în Sibiu, iar al treilea a fost organizarea Zilei Iei în Luxemburg.

Pe rând veți găsi aici postări cu poze de la toate trei, însă azi vreau să stăm la povești. La Sibiu am fost întrebată ce reprezintă iile pentru mine. Și evident ca orice jurnalist care se respectă, mi-am găsit greu cuvintele, iar ideile alea geniale au venit seara în pat când momentul trecuse.
Pentru mine iile (pe care din rațiuni personale le voi denumi de acum cămăși) reprezintă legătura cu România.

Ca orice român plecat de acasă (fie că recunoaște sau nu, sau că e conștient de asta sau nu) îmi e dor de ce e al meu, dar în același timp ce a fost al meu nu mai este. E un paradox, dar e firesc, țara, orașul, lumea, universul meu, odată lăsat în urmă nu a încremenit în timp. Sunt noțiuni mobile și e normal să fie așa. Și cu fiecare vizită acasă sau cu fiecare contact pe care îl am cu România, o găsesc mai schimbată și mai îndepărtată de ce știam eu. Dacă e schimbată în rău sau în bine, nu e momentul să discutăm aici, însă pentru mine e schimbată.

Dacă mai țineți voi minte Amintirile lui Creangă, cum pleca el cu căruța din satul lui și cum ne punea profa de română să găsim metafore. Ei una era cea a universului pierdut, pe care o spuneam papagalicește, dar pe care viața m-a învățat că nu e o glumă.

Știu că probabil sunt eu mai artistă, mai sensibila (deși nu par), dar pe mine mă doare ca și cum aș fi pierdut ceva. E o frustrare, amestecată cu durere, cu dor, e un sentiment pe care nu îl pot descrie. Ei aici vin cămășile. Bucățile alea de pânză ce poartă cu ele un univers. Cămășile vin dintr-un timp pe care eu nu l-am cunoscut, dar pe care îl simt aproape.

Discutam într-o zi că eu nu vibrez la imn, dacă ma iei repede nu știu să îți spun ce culoare vine la băț pe steag, aia cu Gradina Carpaților nu am înțeles-o nici atunci, iar frunza pe bune că nu știu de la ce vine, Dracula e al irlandezilor, am mai discutat, așa că eu rezonez cu iile. Dacă îmi arați o cămașă sunt capabilă să plâng, dacă îmi povestești povestea ei o voi reține, îi voi visa culorile și modelele, mă voi chinui să o citesc și dacă e posibil voi dori să o port.

Pentru mine cămășile reprezintă România aia curată și cuminte pe care o știu eu, România aia isteață și îndrăzneață, România mea. De asta le adun, de asta adun momente legate de ele, de asta spun prezent când e ceva demn de a fi urmărit, de asta investesc bani, dar mai ales timp în promovarea lor, pentru că mi-a fost dovedit de câte ori până acum că sunt magice, că pot vorbi și că pot atrage oamenii ăia faini de partea lor. Și eu cu oamenii ăia rezonez.
Oi fi răspuns la întrebare? Nu știu. Însă am făcut o postare cu care să vă urez o săptămână faină!
Raluca