În poză este un desen al artistei luxemburgheze Lisa Junius care pictează cu mult albastru. Desenul se numește ”Support” (în romană e susținere), iar despre Lisa vom vorbi mai pe-ndelete în altă postare.
Să vă spun o scurtă poveste că poate înțelegeți unde bat. Prin 2010 când Alin a plecat înaintea mea în Dublin și eu mă plictiseam și depresam, totodată, prin București, m-am înscris la niște ateliere de decupage. Nu intru în detalii că există google. Au fost zile colorate în care am întâlnit oameni creativi, cei mai multi îmi sunt prieteni și acum și mă hrănesc efectiv cu postările lor de pe rețelele sociale și trag speranță că va fi bine, numai și numai pentru că acei oameni aleg încă să trăiască în România. Și pentru că mai toate eram femei la acele ateliere, aleg să vorbesc despre femei, bărbații oricum vin de pe Marte și le au ei pe ale lor. Ei și în urma acestor ateliere creative, multe din doamnele de acolo și-au deschis mici afaceri, unele pe lângă job-ul corporatist, altele chiar au făcut saltul și uite că o duc binișor. Adică ce făceau, decorau obiecte în timpul liber, pentru petreceri, pentru prieteni, pentru cadouri, pentru casă, pentru orice. Și știu că multe dintre ele se plângeau la ateliere că prietenii, cunoscuții, familia, nu le acordă nici un pic de sprijin, ba chiar se așteaptă cumva ca acele obiecte să le vină gratuit când au nevoie de un cadou sau de o amintire sau când își decorează casa, neținând seama că acele obiecte costă bani, dar mai ales costă timp. Mai pe șleau, nu respectau în nici un fel timpul, munca și noua afacere a prietenei lor. Recent am discutat cu una dintre doamnele de la ateliere (care și acum activează în domeniul artei, ba chiar și-a întors cariera la 180 de grade, a făcut studii și sincer o admir cu tot sufletul), că nu mai are nici un prieten din perioada aia, pentru că acei oameni nu o susțineau. Ce înseamnă susținere? Continuați de citiți!
La scurt timp după, am plecat în Dublin unde se pare că microbul meșteritului nu m-a părăsit și căutam ceva creativ în care să îmi pierd timpul liber. Ori în Dublin nu era pe baza de decupage, ci pe baza de bijuterii. Erau prin centru cel putin 4 sau 5 magazine care vindeau materiale pentru făcut bijuterii, iar unele chiar organizau și cursuri. Cum cleștii ăia de îndoit sârma îi păreau din altă lume, am zis să încep cu niște ateliere. Și acolo am cunoscut doamne atât venite de te miri unde cât și localnice. Discuțiile erau cam aceleași, erau doamne cumva obosite de mediul corporatist (că nu îmi vine alt termen) și care ori voiau să își coloreze timpul liber, ori chiar voiau să își deschidă mici afaceri. Etsy era la început și bine că era, pentru că etsy a ajutat multe astfel de doamne să își deschidă mici afaceri pe lângă job sau chiar să își schimbe job-ul cu totul. La atelierele de bijuterii discuțiile erau cu totul altele, doamnele care intenționau să își vândă micile creații erau sprijinite la modul real de cunoștințe, prieteni, familie. Ce înseamnă real? Păi una dintre doamne mi-a zis că după ce le-a făcut mici demonstrații prietenilor și-a luat concediu ca să facă față comenzilor. Din acea eră mai sunt în contact cu vreo două doamne, iar una dintre ele e o poloneză care face coliere din tricouri reciclate. O pierdusem o perioadă până când am regăsit-o pe Instagram acum vreo 2 ani. Ea este cea cu puzderia de comenzi. Acum are un magazinaș-atelier în cel mai cool loc din Dublin, un loc foarte creativ, plin de astfel de ateliere, prin care îmi plăcea să umblu când locuiam acolo. Acum câștigă bani din colierele ei, acum ține propriile ateliere, tine conferințe despre cum să își dezvolți o afacere în mediul creativ, e prezentă pe rețelele sociale și chiar are și angajați. Mi s-a părut extraordinar și chiar vreau să știți că produsele ei nu erau cu nimic peste cele ale româncelor, de un paragraf mai sus.
Diferența e că cei din jurul ei au susținut-o real și nu doar declarativ. Au englezii un proverb ”put your money where your mouth is” și cred că asta e esența și nu se reduce doar la mediul creativ, doar la decupage sau bijuterii sau cămăși românești sau ce mai vreți voi. Din fericire în Luxemburg m-am înconjurat de oameni care mă susțin no matter what, chiar dacă nu mă înțeleg, chiar dacă nu avem pasiuni comune. Am organizat o conferință despre ii, au fost acolo. Am organizat o expoziție, au fost acolo. Am apărut la ziar, au fost primii care să cumpere revista. Susținere necondiționată asa cum îmi place să cred că și eu le ofer lor. Ba chiar îmi amintesc la prima conferință despre ii, ochii prietenei mele m-au scăpat de un mare atac de panică. Că vorbesc eu liber de vrute și nevrute, dar la prima conferință am fost cumva dată peste cap și apoi cine nu are emoții nu e om. Știu că m-a susținut și aprobat în primele momente, până m-am calmat, iar mai apoi pe durata conferinței de câte ori simțeam că subiectul lua o burtă, ma uitam la ea și continuam cu încredere.
Și mai vreau să înțelegeți o chestie, susținere nu înseamnă bani, că poate asta ați înțeles din ce am tot zis eu până acum. Nu. Eu nu am zis că în România prietenii doamnelor care făceau decupage nu le-au cumpărat produsele ci că nu le-au acordat încrederea că ar putea să își continue cariera într-un mod creativ. Încredere înseamnă da și să cumperi un produs, dar și să recomanzi acea persoană, să vii la ea cu un ceai când știi ca stă în frig la MTR la târgurile de acolo, să fii primul care îi accesează buticul online și să dai share, recomandând în acest fel produsele, să dai like și chiar și să comentezi la modul frumos (nu lingușitor, la asta ma refer) pozele postate de acea persoană, să spui prezent primul la orice fel de ateliere anunță că organizează și să te bucuri la modul real când respectiva persoană a reușit în ceea ce și-a propus. Ați prins ideea?
Știu că noi ăștia de vârsta mea am cam fost învățați să fim cei mai buni, indiferent pe cine lăsăm în urmă, și în acest proces ne-am pierdut empatia și capacitatea de a susține pe cineva necondiționat. Susținere înseamnă încredere, iar noi femeile mai repede ne-am critica, mai repede ne-am certa, decât să ne susținem. Ne construim tabere și ducem lupte inutile, ne insultăm, ne găsim nume, ne căutăm defecte, o fi în natura noastră să nu ne susținem și văd asta zilnic venind din România. Păcat, mare păcat.
Cam asta a fost pledoaria mea pentru a ne susține unii pe alții. Cum sunt în plin proces de a mai schimba una alta pe aici, mă găsiți pe Instagram cu @mademoiselle.ralu
Raluca
P.S. Tot pentru cei care deja au pus mâna pe tastatura să desființeze acest articol, vă spun că nu are legătură cu ce se întâmplă acum în România în mediul politic, ci că a pornit strict de la o experiență recentă personală în care aș fi avut nevoie de încredere și nu am primit-o. Atât.
No comments:
Post a Comment