Luxemburg - Ziua Iei 2020

Nu sunt multe de spus, anul ăsta nu am avut chef să port ie. E drept că anul ăsta ne-a cam ținut în casă, dar chiar și când am ieșit nu am avut starea necesară să port ie. I-am cusut Ilincăi o cămașă și pentru că mi-a fost milă să prăduiesc cănepa pentru dimensiunile unui copil de 4 luni am croit ca pentru un adult mai sighinaș și în consecință Ilinca innoată în ia ei, nu-i bai, o să o poarte mai încolo, dar eu m-am caznit că o voiam acum. Apoi cămașa mea de cânepă se tot destramă la gât și trag de ea și nu îmi stă, trebuie să îi schimb firul și uite că deja sunt doi ani de când o port așa stricată cum e. Cămașa Matisse e cămașa Matisse, nu prea iți vine să te duci la birou cu ea. Și uite așa, anul ăsta nu am purtat ii. Mai am, evident, cămășile din alți ani, cămăși adorate, mă uit la ele ca la stele, dar nu găsesc momentul să le port, nu am chef și basta.

Și uite așa a trecut jumătate de an de acum și eu dacă am purtat o cămașă de vreo două ori. Și vine Ziua Iei, însă e o zi a iei atipică, nu avem voie să ne strângem mai mulți în public, nici vorbă de autorizație să ne vedem în Piața Clairefontaine asa cum obișnuiam. Fără tragere am făcut un eveniment pe facebook și l-am populat cum m-am priceput mai bine, însă lumea nu a postat, nu au postat nici cei care ziceau că postează, sunt dezamagită, dar cumva îi înțeleg. Și pe mine mă traversează o lahamite de tot și toate, dacă nu aș fi pasionată nici nu ar conta ziua asta nici pentru mine.

Însă nu pot să nu remarc că mă fac greu înțeleasă sau că oamenii nu mai au chef să citească. Am spus, vă rog postați poze pe eveniment, au dat like la pozele postate, au dat like la text, dar sunt convinsă că nu l-au citit, nu au găsit 5 minute să posteze o poza, bună, rea, cu ie, fară ie... În fine, dacă eu nu mai organizez evenimente de ani buni, nu știu cine o face, și dacă eu nu știu deja că oamenii și-au pierdut răbadarea și atenția...

În schimb producția de poze și video și zoom pe Facebook a înflorit de Ziua Iei, cred că îmi va lua săptămâni să parcurg tot pe-ndelete. Asta e bine. Pandemia ne-a forțat să ne adaptăm și ne-am adaptat.

In fine, am reușit să mă văd cu fetele, am făcut și câteva poze, am vorbit, ne-am sfătuit, ne-am spus dorurile și durerile, pandemia asta ne-a lovit în mod diferit pe fiecare și ne-a afectat cumva pe toți, dar suntem sănătoși, continuăm.

Mustafa, proprietarul cafenelei unde ne facem noi veacul, și-a decorat terasa cu multe ghivece de flori. Este o cafenea/magazin de antichități specială și tot mobilierul e din povești. Nu e ceva de acolo să zic ca nu imi place sau nu își are locul.

De pandemie, cu masca mea din in comandată prin martie ajunsă la mine prin mai, insa la fix pentru ultimele zile de izolare

De pandemie

Nu aveti idee de când mă chinui să fac această poză în Luxemburg. Pe balconul de deasupra mea e motto-ul Luxemburgului, ”vrem să rămânem ceea ce suntem” apărut după cel de-al doilea război mondial. E o poveste acolo, poate v-o spun altă dată.

Cămașa Matisse în poate cel mai iconic loc din Luxemburg

Sânzienele din Luxemburg

Îmi place poza asta pentru că nu e perfectă, nu pozam, eram noi.

Cam asta a fost, mă găsiți pe Instagram la @mademoiselle.ralu sunt ceva mai activă acolo